Povestea unei culori

În mine palpitã de mult o culoare

Crescutã de-atunci, din faptul de doi

Un fapt ce-a pierit ca-într-o joacã stupidã

Cu cioburi de inimi şi ochii strigoi.

 

Strigam cã iubim cu unghii vârâte

Acolo, ‘ntre coaste, în doruri nãtângi

Strigam cã iubind nu-i rost peste lacrimi

Regrete s-aduni şi vise sã frângi

 

Banal ne-îmbãtam cu iz de cerşafuri

Hrãnind împliniri din pãgâne beţii;

Flãmânzi aşteptam ca noaptea sã cadã

Pândind cum în ochi se-aprind focuri vii.

 

Culoarea aceasta scãldatã în noi

Pastreazã-amintirea din mugurii copţi

Şi creşte târzie din ce nu mai e

–          Scenariu grotesc dintr-un film cu netoţi

 

Ei, cum crezi acum c-aş putea peste alta

Culoarea aceasta eu s-o aştern

Şi ea, învelitã-n culoarea pãgânã

Sã-întoarcã spre mine un zâmbet matern?

Scrie un comentariu

Din categoria eu, rataciri bahice, versuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s