Iubiri de metrou (III)

Uneori n-am chef sã bat drumul spre casã de unul singur. Pun mana pe telefon şi încerc sã vãd dacã il prind pe tovarãşul Manolache la o vorbã în metrou. Asta pentru cã, dintr-o carte a copilãriei mele, am învãţat cã “în doi drumul e de douã ori mai scurt”. Ne întâlnim la gura de metrou Aviatorilor şi, dacã vremea e frumoasã, mergem pe jos pânã la Victoriei, sã ne mai punem în mişcare muşchii fundului, adormiţi de statul pe scaun, în faţa calculatorului.

Eh, într-una din zilele astea, am intrat în tren palavragind banalitaţi muiate în zeama truismelor, ca de obicei, şi am avut noroc cã nu eram eu “la cuvânt” pentru ca m-aş fi blocat ca bobocii de liceu când sunt prinşi cu o trãznaie şi sunt ridicaţi de profesor în picioare…mã rog, aşa se întâmpla cu liceenii din vremea mea, cel puţin…

Dar sã nu bat câmpii: deci, mã blocasem.

Rãmãsesem înţepenit în albastrul unor ochi care mã paralizaserã aproape şocant, ca atunci când cazi pe spate şi rãmâi fãrã aer…

Mã, de unde atãta albastru?

Şi nu orice albastru! Era albastrul acela proaspãt, limpede, clar fãrã sa fie rece, cât sã-l simţi împresurându-te fãrã sã fie aprig.. Albastrul acela pe care privindu-l, sã vrei sa te scufunzi în el, sã-l simţi invadându-te cu bucuria aceea chicotitã, ca atunci când te predai, plutind pe spate, în apa vãratecã a Mediteranei, undeva, aproape de ţãrmul Tarragonei…

Era o lucire atât de frumoasa în ochii aceia, o scânteiere care grãia intr-un fel anume, într-un fel de chemare încât mã mir cã n-am dat glas imboldului de-mi da ghes sã ma apropii, rãmânând agãţat de o barã, surd la vorbele prietenului meu, holbându-mã ca bãdãranul, fãrã ca mãcar sã conştientizez cât de penibil eram în rãtãcirea aceasta a mea.

Nu ştiu câte staţii au trecut pânã a coborât.

Tovaraşul Manolache observase la un moment dat cã eram absent. Mi-am dat seama de asta când, conducând-o cu privirea în momentul coborârii, m-am intersectat cu chipul mustrãtor al prietenului meu:

–          Bine cã mã laşi sã vorbesc ca bou’!…dar a completat, semn cã observase şi el:

–          Da, nene! Aşa e!

Nici acum nu pot spune nimic altceva despre fata aceea.

Dar chiar nimic.

Decât cã avea unii din cei mai frumoşi ochi albaştri în care m-am înnecat vreodatã.

Ziua buletinului

Nu ma asteptam sa scap repede. Asa ca am plecat la drum incarcat cu rabdare. Dar mi-am pierdut rabdarea de cum am iesit pe usa: cautandu-ma pe scari prin buzunare, mi-am dat seama ca nu am abonamentul de metrou si nici vestitul card RATB cu  rol vital in viata majoritatii „capitalistilor”.

Asa ca m-am intors, bodoganind, sa le caut. Tot cautand, mi-am dat seama ca lipsesc si manusile..si caciula… Deja cam banuiam ce se intamplase, asa ca am lasat cautarea balta si m-am pus pe drum. Eram cam 11…

Da-i cu metroul, da-i cu tramvaiul..cand: Tzaaar, tembelefonul, cu Aiurashu pe partea cealalta

– Ce faci, ma?

– Uite, pe drumuri…sa schimb buletinul.

– Aha! Bai! Fii atent de ce te-am sunat: am facut ordine prin masina dupa expeditia de sambata si am gasit manusile tale…si caciula…si un abonament..si un card de-ala RATB

– Mda! Banuiam ca pe acolo ramasesera! Asta e! Hai ca vedem cum facem sa ne intalnim diseara sa le recuperez.

Evident ca in foiala din masina la intoarcerea din expeditia de la Brasov  cazusera de toate de prin toate buzunarele, caci la un moment dat ne incalziseram toti si am pus toate hainele gramada pe bancheta din spate..ma rog, asta cu expeditia e o alta poveste.

Buun!

Prima oprire la posta, pentru timbre fiscale. Cald al naibii inauntru iar eu transpiram dihai la costum si cu cravata stransa corespunzator pe marul lui Adam..in fine, alte incidente nu au mai fost, asa ca in 30 de minute ieseam triumfator cu doua timbre in portofel! Bine, n-am inteles de ce nu gandisera un ghiseu pentru achizitii rapide, ceva cam cum e intr-un hipermarket casa pestru „mai putin de 10 produse”, dar cum n-aveam de gand sa revolutionez sistemul PTTR, am mers mai departe cu problemele mele. Opresc sa fac si copii xerox dupa oaresce documente: 1 minut. Bun! Asa da!

Ajung la sectie, ma uit la avizier: aveam de toate, mai putin o taxa de 7 lei pe care nu o achitasem. Ma uit pe anunt: scria „taxa CEC”. Reiau traseul in minte, imi aduc aminte ca am trecut pe langa o agentie CEC, ma duc acolo bucuros, cand:

– Aaaaa! pai nu aici! sunt doar trei unitati in care se incaseaza taxele astea! Acolo, acolo si acolo

Pentru ca inca taceam si inca nu disparusem din fata ei, biata femeie mi-a mai repetat o data:

– Acolo, acolo si acolo!

Eu intelesesem si retinusem de prima oara, da’ nu reuseam sa pricep „DE CEEEE???”

Zic:

– 3 unitati pentru tot Bucurestiul?

– A, nu! astea sunt numai pentru sectorul 5.

Deja imi venea sa rad…de nervi.

In fine…plec, iar tramvai…da-i si per-pedes…ajung la una din unitatile de pe „lista”

Intru, ma pun frumos la coada – lejer, doar o persoana inainte. Ajung, ii explic colegei problema si imi da raspunsul ala pe care nu vrei sa-l auzi:

– AAA! Pai nu aici! Iesiti si prima pe stanga.

Ce sa fac? Am iesit. Am facut prima la stanga…si sa mi se faca rau! Ca n-am facut decat un pas la stanga si m-am infipt intr-o coada…sa zic ca avea vreo 300 de persoane. Ma uit de-a lungul cozii: da, se infigea in „prima pe stanga”. N-am vrut sa cred totusi ca sunt asa ghinionist si ma strecor inauntru. Si am avut bafta! Coada aia mare era pentru impozite. Eu eram la „taxe”: lejer, doar vreo 20 de persoane!

Si iata-ma inca o data triumfator dupa inca vreo 40 de minute de per-peses si tramvai, falfaind cererea de preschimbare a buletinului prin fata ochilor tantei de la evidenta populatiei.

Care tanti evident ca habar n-avea de drumurile mele de pana la ora aceea si avea chef de glume:

– Aha! deci: domnul Petru!

– da

– 33 de ani…divortat?

– nu…am bifat „necasatorit”

– aha! Pai de ce, domnu’ Petru? Se poate?

– Pai…de! Am avut noroc pana acum!

S-a uitat stramb la mine si m-a lasat in pace.

Stau la poza…ma ridic si astept..

– Pai..gata! Ne vedem peste 10 zile!

– Pai…si eu cum iau buletinul nou? Vin cu certificatul de nastere? Imi dati vreun bon, ceva?

– Nu! Veniti, spuneti numele si luati documentul.

Mai sa fie! Pe bune de nu as face un experiment, sa trimit un prieten care sa semene un pic cu mine sa imi actul de identitate. Are cel putin 50% sanse de reusita!

Si gata!

Total: 3 ore si jumatate.

Un fleac!

Diham (2005)

Am cateva jurnale de prin vremurile cand inca halaudeam potecile tzarisoarei asteia, obicei care, spre rusinea mea, trebuie sa recunosc spasit ca l-am cam pierdut…
Amintirile inca au ramas  asa ca iacatele si pentru cei carora le place literatura de calatorie 

Nici nu mai stiu cine a venit cu ideea… . Cert e ca am cautat o cazare ieftina pe net si, dupa o selectie destul de random, am facut rezervare la cabana Diham. Urma sa ne intalnim 11 prieteni, din Braila, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Calarasi… Nici unul nu mai urcase spre-ncolo, vremea de iarma oferea si ea pentru multi un fior de „prima data” si iata-ne pe drum… Cu trenul personal, ca sa mai dam putina culoare acestei mici aventuri. Am deliberat noi ce am deliberat (cei ce venisem din Bucuresti, care am ajuns primii) si am hotarat sa coboram in Busteni. Evident, din doua variante posibile, am reusit sa o ghicim pe cea mai rea (urcusul mai scurt era prin Predeal). Ce-i drept, a inceput frumos. Cu o pauza de cam o ora la un bufet din apropierea garii, ca sa prindem puteri si ca sa mai intregim gasca. Am intrebat frumos de Diham si am fost ghidati la fel de frumos spre-ncolo…

Dupa vreo ora si-un pic, iata-ne ajunsi. Sau cel putin asa credeam noi. In cinci minute am aflat ca nu credeam bine. Eram la Gura Diham. „-Pai, si spre cabana? – Uite, p-acolo, prin dreapta”. Daca pana aici fusese cu cant si veselie, atunci cand am vazut versantul ne cam razbise tacerea… Ne-am uitat unii la altii, ne-am mai uitat o data la munte, ne-am uitat la adidasii din picioare si apoi la zapada care se vedea printre copaci, am oftat, ne-a bufnit rasul (ca sa nu plangem), am tras aer in piept si am purces la drum. Vreo 200 de metri. Dupa care cautam aerul! Stiam sigur ca toti posedam glezne, genunchi, plamani, inima si alte de-astea trebuincioase si absolut necesare, dar nici unul nu prea mai simtea nimic. Cam acolo a fost punctul de cotitura. Ne-am intrebat foarte serios daca nu era mai bine sa ne intoarcem. Dupa un vot scurt si democratic, prin majoritate simpla am hotarat ca „daca tot am ajuns pana aici…”. Si da-i si urca.

Drumul, marcat. Asta a fost de bine. Zapada incepea sa se topesca, paraiase mici fiind deja formate pe ici, pe colo (evident, pe sub zapada, aflam de ele doar cand piciorul trecea de pojghita de gheata). Asta nu a fost de bine (cam in jumatate de ora nu stiu daca mai era vreunul cu sosetele uscate). Ce ne facea sa mergem totusi inainte era peisajul. Nu prea vorbeam intre noi…pur si simplu ne opream din loc in loc si ne pierdeam ochii pentru cateva clipe intre copaci, prin crengi, pe vai, spre creste… Si iar urcam. Ce-i drept, doar prima parte a drumului a fost mai anevoioasa, dar drumul s-a milostivit apoi de noi si panta a inceput sa se domoleasca… In apropierea fostei cabane vanatoresti, am mai tinut un mic sfat. Unii (mai ales dintre fete) incepusera sa dea evidente semne de oboseala. Iar vot, iar majoritate simpla, si s-au format doua grupuri: unii mai voinici care au luat-o la pas alert, ca sa nu-si strice ritmul, cei mai molcomi urmau sa vina mai agale. Ok, zis si facut. Nu inainte de a manca cate o jumatate de portocala. Providentiala inspiratie a avut cel ce facuse cumparaturile! Vitamina C, naturala de la mama ei, a inceput sa alerge de colo-colo prin vene si ne-a mai dat un strop de avant. Si iata-ne ajunsi! Obrajii variau intre rosu ai alb, sinteam cum clocotim sub pulovere, picioarele erau fleasca, dar noi ne simteam de parca ajunsesem in varful Everest! Repede, cazarea (10 paturi, o singura camera, insa cu dus), dusul necesar, un ceai jos, la cantina si hai sa facem gratarul. Gazda (patroana sau administrator, nu stiu exact) ne-a indicat un locsor, ne-a dat lemne si gratar si am trecut la treaba… ma rog, intai am lasat fetele sa se joace cu toporul (stiu ca nu e recondat sa pui alaturi doua elemente periculoase si imprevizibile) si dupa ce am constientizat ca in ritmul lor ne prindea seara fara lemne taiate am preluat stafeta. Gratarul de porcusor a fost excelent, atmosfera la superlativ, buna dispozitie era la ea acasa si unde mai pui ca a tinut si vremea cu noi. Noaptea au venit si soldatei de la unitatea de vanatori de munte din apropiere si dupa ce am trimis fetele la culcare, am dat-o pe cantece catanesti (mai stiam si noi cate ceva, cat sa nu ne facem de ras).

Dimineata, dupa dus am urmat cu sfintenie programul de revelatie in fata crestelor ce ne inconjurau. Dupa ce ne-am incarcat ochii si sufletul, am pus iar de un gratarel. La cat hohot de ras era acolo, a inceput si soarele sa se uite mai atent la noi. Si uite-asa, in jurul orei doisprezece puloverele disparusera din dotare, la fel si adidasii, tricourile (am renuntat la tot ce-am putut cat sa ramanem decenti) si pana la o bataie cu zapada in picioarele goale nu a fost decat un pas pe care nu ne-am sfiit sa-l facem. Ne-am zvantat un pic (asa am facut prima plaja din acel an la 1300 de metri altitudine ) si apoi cu greu ne-am rupt de pe pajiste, ne-am pregatit bagajele, am oftat si am luat-o iar la pas. Spre Predeal, de data asta. Am mai fi ramas, dar a doua zi era iar luni si cam toti trebuia sa fim pe baricade. Nu am mai fost de atunci la cabana, desi toti am promis ca vom reveni (macar sa recuperam puloverul pe care il uitase unul din noi). Mult timp insa dupa aceasta expeditie, cand ne intalneam pe strada cei ce ne incumetasem sa uitam pentru doua zile de zeama cosmopolita a oraselor, de problemele de la munca, se stres, smog si alte asemenea marturii de civilizatie, ne uitam unii in ochii altora, oftam un pic a dor si incepeam sa radem, sincer si destul de salbatic…

Ne uitam unii la altii, dar de fapt in fata ochilor fiecare revedea traseul, vedea crestele muntilor la ceasul diminetii si nu in ultimul rand bataia cu zapada urmata de cea mai frumosa plaja facuta vreodata… .