Ştanţă cotidiană

Televizorul e închis,

Yala-i blocată, lanţu-i prins,

Şi am pus geamul pe “batant”

• doar cerul l-am lăsat înalt.

Problemele de zi cu zi

Mă fac a nu le auzi

Şi cu-ale lumii toate stinse,

Să văd: oare mai ştiu de vise?

Întoarcere

De dincolo de mine, mă-ntorc iar către gânduri
Aşteaptă cam demult să le aştern în rânduri,
Aşteaptă cu răbdarea ce-o ai când trece-o vârstă:
Spre ele azi mă-îndrept, un orb pe-o punte-îngusta.

Vibrau odinioară la orişice culoare,
La orice fir de umbră priveau întrebătoare
Şi-apoi, în fapt de seară, cu luna pală sfetnic
Stăteam şi ne-aminteam, pe toţi bârfind netrebnic!

Eu m-am pierdut, treptat, mai mult tot înspre mine
Şi-am devenit, stingher, un altul doar cu sine
Dar iată, să le-aştern pe inima, în rânduri,
De dincolo de mine mă-ntorc iar către gânduri!

Muguri de fluier

Atunci când cuvintele mele
În linişte grea au căzut
Citeşte iubirea din mine
Pe-al buzelor mele sărut

Atunci când simţi că-s departe
Şi gândul departe mi-e dus
În ochii mei tu să vezi
Cum soarele tău n-a apus

Şi dacă-ai crezut că iubirea
Departe de noi a plecat
Hai s-ascultăm cum din inimi
Tot muguri de fluier răzbat.

Ploaie

Şi ploaia tot cade
Pe umerii mei;
Pe gene, pe buze
Se-adună stropi grei

Şi pleoapele-ncet
Că-n somn se apleacă
Şi ochii în umbră
Vor să mi-i treacă.

Nu simt nici că stau
Nu simt nici că sunt
Sunt ploaie şi încă
Sunt şi pământ

…Şi oameni grăbiţi
Peste sufletul meu
Pasul şi-l trec
– Şi pasul li-i greu-

S-a anunţat la ştirile de seară

(mai scutur de praf versuri scrise mai de multişor…)

 

S-a anunţat la ştirile de seară:
„Inc-un poem de dragoste-a murit
Ne-împărtăşit şi fără lumânare
Şi încă nu ştim cât a suferit.

Se bănuieşte chiar a fi o crimă
Şi doi suspecţi deja sunt anchetaţi
Însă-amândoi, în mărturia dată
Au declarat că sunt nevinovaţi.”

Procesul se va ţine dimineaţă
Şi partea lor precis va câştiga
Iar taina le va fi doar înc-o taină
Pe care lumea nu o va afla.

Şi-n morga de suspine va rămâne
Fantoma unui vis neîmplinit
Care apare-n orişicare seară
Cu fiece poem care-a murit.

 

Natură statică – Luka şi pahar

Se-aruncă depărtarea
În hăul dinspre tine
Şi totuşi încă eşti
Copac cerşindu-şi vine…

Cuvintele ţi-s oarbe,
Şi-un piept să se destindă
Aşteaptă râsul tău
Cules de prin oglindă

Şi totuşi mai respiri
Un iz de flori de vie
Ce-n zori tot îl trimiţi
De-Acolo să-l îmbie

Şi uneori, în noapte,
Aduni păpuşi la masă
Tot repetând un rol
Cu El venind Acasă …

La început

La început de viaţă
Copilului cel nou
Pentru-a alege, lucruri
Se-ntind pe un platou

Atras de-a lor culoare
De zumzet, de sonor,
Şi-alege omuleţul
Destin în viitor

Zâmbind spre marea taină
– La ce-am avut eu gândul? –
Am ezitat o clipă
Şi am ales cuvântul

Carmen

Povestea ta e scãldatã-n albastru,

Culoare de regi ce-au ştiut a dori

S-atingã zenitul, în fugã de care,

Cu-întregul lumesc mustind a-l robi.

 

Povestea ta  nu cunoaşte odihnã

–          Blestem moştenit din vremuri uitate –

Fãrã vreun sfetnic sã-ţi spunã, în pilde,

Ce vise-s virtuţi şi care-s pãcate.

 

Şi astfel, mereu, în oricare “mâine”

Zenit şi lumesc frãmânţi ne-împãcatã

Şi-n urlet de oşti, în fugã de care,

Tu vezi cã-n albastru robeşti lumea toata!

Eterna vânătoare

…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.

Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂

Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…

Deh…18 ani 🙂

 

Eterna vânătoare

 

Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!

În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.

Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.

E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…

CĂTĂNIE

aşa, pentru că în ultima vreme mi-am tot adus aminte de foştii camarazi de arme, iaca o poezie scrisă în perioada stagiului militar:

CĂTĂNIE

 

Pierdut între vise ciudate
M-am trezit într-un vis îngheţat
Se făcea cumva că am armă,
Se făcea că eram un soldat.

Şi parcă stăteam tot pe câmpuri
Sau stăteam păzind câte-un colţ
Cu arma mai grea pe un umăr
Voiam să trag doar un glonţ.

Şi parcă-mi pierdusem şi ochii
Pe drum, la un marş, undeva,
Şi vântul de toamnă, prea rece,
În goale orbite bătea.

Se făcea c-auzeam de onoare
De jertfa ce-o facem murind
Dar omul din faţă tot parcă
Tăcea adesea vorbind.

Şi parcă uitasem de mine
– Rămas undeva, mai departe –
Pe mine de mine, un gard
Vedeam cum mă ţine deoparte.

Şi parcă simţeam că mi-e rece
Pe-o noapte în jos stam culcat
Simţeam şi atunci că am armă:
se facea că eram un soldat…