Arhive pe categorii: amintiri

La mulţi ani, George!

Nu există an să nu uit de ziua unuia dintre prietenii mei.
Şi totuşi, aproape în fiecare an uit de ziua lui George.
Şi anul asta „am comis-o” din nou…încă un 14 decembrie în care am uitat să-i spun „La mulţi ani!”
George mi-e cel mai vechi prieten: ne ştim de la grădiniţă, de când aveam 4 ani. Adică, iaca, anul asta se cheamă că am aniversat 32 de ani de prietenie.

Mă oftică rău chestia asta, cu uitatul…mai ales că am o poveste cu ziua lui de naştere.

Îmi aduc aminte de un anume an: era în iarna lui ’96…şi eu tocmai îmi luasem papucii de la prima mea prietenă “oficială”.
Mi-o luasem ruşinos, chiar. Eu eram prea moale, prea puştan, prea bleg pentru ce avea ea nevoie atunci…şi eram prea romantic că să-mi dau seama de asta.
Ea era ceva mai mare decât mine – eu eram încă la liceu iar ea intrase deja la colegiu, la Galaţi.
Îmi plăcea aventura de a mă duce după ea în cămine, în urbea vecină, cu ochii pe orarul trenurilor, minţindu-i pe ai mei că lucrez suplimentar în laboratorul de informatică, cu scopul declarant de a-mi pregăti lucrarea pentru atestat…dar mă duceam la ea şi ne plimbam şi…cam atât. Nici măcar n-am sărutat-o vreodată. Evident că ea şi-a găsit pe cineva care ştia ce şi cum e cu relaţiile la vârsta “aia”.
Dar deja deviez.
Mno!
Şi cum eram eu supărat fleaşcă pentru că fusesem “pus pe liber”, mă plimbam pe faleză mai gri decât ziua de afară şi m-am întâlnit cu un prieten (Sorin – acum e prin Austria) care zgribulea dulcegării cu iubita lui pe acelaşi mal de Dunăre pe unde îmi plimbam eu corăbiile înnecate.
M-a văzut plouat, m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am povestit şi el mi-a dat cheia de la el de-acasă (părinţii îi erau plecaţi la ţară) şi mi-a spus că după ce îşi conduce iubita vine şi el să stăm de vorba, “să-mi vărs amarul”.
Am luat cheia şi m-am dus pe-acasă, să-i anunţ pe ai mei că urma să rămân la Sorin peste noapte.
Când să urc pe scările blocului, cine cobora de la mine?
George!
Era şi el cam la fel de “vesel” ca şi mine: era ziua lui şi nu avea cu cine să bea un suc! Faptul că nu mă găsise nici pe mine acasă îl amărâse şi mai mult.
“Stai aşa”, am zis, “că mi-a venit o idee! Anunţă-i şi tu pe ai tăi că nu vii în noaptea asta acasă!”
Nu era chiar o situaţie neobişnuită, părinţii noştrii fiind adesea îngăduitori şi având destulă încredere în noi…
Am urcat, i-am anunţat pe-ai mei, l-am luat şi pe George din colţul blocului şi am întins-o la Sorin. Pe drum, am luat o sticlă de vin spumos şi nişte bomboane cu lichior.
Am ajuns la Sorin, a venit şi el, i-am povestit şi de George şi, uite-aşa am făcut o noapte albă la poveşti, sfaturi, glume, muzică şi o mică beţiveală: îmi aduc şi acum aminte că spărgeam bomboanele ca pe ouă să le scurgem lichiorul în paharele cu spumos, să facem “cocktail”. O sticlă de spumos la trei băieţi nu însemna mult, dar nici nouă nu ne trebuia mult la anii ăia.
Chiar a fost fain!
Nu eram eu dacă nu făceam şi o nefăcută: m-am dus la un moment dat în bucătărie să aduc nişte apă şi Sorin mi-a spus să vărs apa care era deja în sticlă, să pun apă proaspătă. Aşa că m-am dus în bucătărie, am pus mâna pe prima sticlă pe care am văzut-o, am golit-o şi am umplut-o cu apă. Cât o umpleam mi-am dat seama, după miros, că tocmai aruncasem la chiuvetă o sticlă de ţuică! Nu ştiu cum l-a convins Sorin a două zi pe tatăl lui că nu băusem noi licoarea, dar ştiu că a scăpat fără ceartă, mai ales că, imediat la următoarea mea vizită mi-am mărturisit fapta, cu mâna pe inima!
mdaaa…
Şi uite-aşa a fost de ziua lui George în 1996..

Am zis că n-o să uit ziua lui..şi totuşi o uit aproape în fiecare an..
Îmi pare rău, prietene!
La mulţi ani!
Cu întârziere…dar din toată inima!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, Uncategorized

Eterna vânătoare

…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.

Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂

Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…

Deh…18 ani 🙂

 

Eterna vânătoare

 

Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!

În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.

Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.

E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…

2 comentarii

Din categoria amintiri, eu, imaginatii, in_vino_veritas, jurnal, versuri

Amintiri cu şi despre nuntă

Bag eu de seamă că multă lume a crezut că omenirea va dispărea în 2012! Nu de alta, da’ imediat cum au văzut că totuşi Pământul e tot la locul lui şi îşi vede în continuare de ale sale, mulţi(chiar mulţi!) au înţeles că nu au scăpare şi au început să se căsătorească. Nu-mi spuneţi că e coincidenţă, că eu nu cred! Asta în 2013. În mod firesc, în 2014 au început botezurile. Şi au apărut şi alte nunţi.

Şi, iaca-aşa, printre multe nunţi şi botezuri, mi-am adus aminte cum a fost când s-a însurat Fratellino meu. Şi ţin bine minte, că mi-am notat! 😀

A fost aşa:

 

Evenimentul

(15 septembrie 2009)

Acu’ vreo ceva ani, în toiul iernii(2007), Fratellino ne-a adunat într-un restaurant pe cei câţiva rătăcitori strânşi de spiritul pomului de iarnă pe lângă pragurile părinteşti şi ne-a anunţat LOGODNA!
L-am plâns cum se cuvine, dar asta e! Aşa ne ducem toţi: unul câte unul!
Acu’, ce să facem! Am cinstit evenimentul! Apoi hai şi-acasă, să le dăm vestea şi alor noştri!
Mama – ca orice mamă, a început să plângă! Între două sughiţuri a reuşit să-şi aducă aminte de tata: „TU NU ZICI NIMIC???”
Io i-am zis lui Fratellino să îi ia încet, că tata are probleme cu inima, da’ el nuuuu! Le-a zis-o direct, de parcă făcuseră bieţii părinţi cel puţin 10 ani de yoga!
Aşa că tata, ce să mai zică? Bietul , cred ca începuse să numere în gand… acu’ nu ştiu dacă număra oi, să vadă dacă îi ies toate, oamenii de urmau să fie invitaţi la iminenta nuntă, ori banii care trebuiau strânşi de prin seifurile băncilor…
Dar, ca în orice poveste care se respectă, au apărut piedicile în calea iubareţilor… cu gândul la casă, au luat un petec de pamânt… care a fost luat cu credit… care credit le-a stricat planurile de nuntă… şi uite-aşa trecură doi ani liniştiţi pentru mine şi bodogănitori pentru ai mei.
Totul până acu’ două luni, când Fratellino, cu tactul lui obişnuit, mi-a zis-o scurt: „Băi, asta e! Vezi că o sa fii unchi!”
No! Vestea asta m-a bucurat! Păi cum nu?
Şi strânge gaşca, şi dă-i veselie!
Ei erau un pic cam abătuţi… Fratellino cred că deja se vedea alergând după căpşuni în apropiatul decembre’ iar Pitica lui cred că se vedea pohtind căpşuni veghind somnul de stejar al lui Fratellino!
A urmat iar vestirea părinţilor (de data asta i-au luat separat -fiecare p-ai lui, care cum ştiau să-i ia mai cu binişorul-), mama iar a început să plângă iar tata să numere în gând!
A doua zi ne-am întâlnit familiile frumos pe teren neutru (nu-i frumos să murdăreşti pereţii de sânge! ) pe un vaporaş-restaurant şi am început tratativele. Planurile viitorilor părinţi şi cele ale mămicilor coincideau până în cele mai mici amănunte. Da’ fiecare cu alte amănunte!
Cred că au avut şi taţii ceva păreri, dar experienţa i-a îndemnat să-şi vadă de bere şi de obleţii prăjiţi, la câte o snoavă.
Am numărat de cel puţin 10 ori expresia „Facem cum vreţi voi, dar Eu cred că-i mai bine…”

Şi uite-aşa, din înţelegere în concordie deplină, au reuşit să cadă la înţelegere că trebuie să scoată actele, că e mai bine ca „evenimentul” să aibă loc acasă, în urbea noastră natală, că e mai ieftin, că va fi ceva „subţire” (lista „subţire” a adunat până acu’ vreo 60 de nume). Ca mai apoi, după ce primul nepoţel al familionului (sau nepoţică, nu se ştie încă –n.a; acum se ştie, că are deja 4 ani – e băiat! -) va fi făcut ochi spre soare şi va fi primit un nume după datină, să se faca şi NUNTA ADEVARATĂ…
E!
Aici e o chestie de mă râcâie de când au început să zbârnie telefoanele ca să fie vestite rubedeniile despre „EVENIMENT”. Nimeni nu-i spunea „nuntă”!
Măi, de ce? Că, din punctul meu de vedere, asta e! Sunt ei, suntem şi noi acolo, se leagă numele (că viaţa li s-a legat de multişor de-acu’) şi se cheamă că sunt familie! Nu asta înseamnă căsătoria?
„Noooo, domle’, că nu înţelegi! Acu’ ei DOAR scot actele! „
Cum, mă, DOAR scot actele! Asta e! Ăsta e momentul!
A! Că nu pot să aibă lângă ei pe toţi cei pe care şi-ar fi dorit să-i aibă în aceste momente, asta e altă treabă! Parcă numai lor le pare rău?
A! Că Pitica voia să se vadă în rochie albă? O să se vadă, că n-au renunţat la gândul ăsta! Şi o să fie masă mare, cu chefuială până în zorii celei de-a treia zi, cum mai ştim şi noi de pe la ăi bătrâni.
Că vor să fie uniţi şi în fata lui ‘mnezeu? Or s-o facă şi p-asta, că amândoi cred „c-aşa e bine” – fiecare cu-ale lui- .
De ce să conteze mai mult momentul ăla spiritual până la cutia milei, desfăşurat în smerenie şi pioşenie şi terminat cu uzuala binecuvântare „şi mulţumim mirilor pentru (după caz aici mai apare „generoasa” ) donaţie (neimpozitabilă, n.a.) pe care au făcut-o bisericii (săracu’ naşu’, numa portofelul lui o să ştie!)” decât momentul în care în faţa aceleiaşi adunări vesele amândoi, spun „DA”?
De ce acest „DA” contează mai puţin? E DA-ul care ar trebui să fie cel mai sincer. E DA-ul de la care nu mai sunt EL şi EA, ci sunt o familie!
===
N-aveţi decât să mă bodoganiţi cât vreţi!
Eu mă duc la NUNTĂ!

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal, printre oameni

CĂTĂNIE

aşa, pentru că în ultima vreme mi-am tot adus aminte de foştii camarazi de arme, iaca o poezie scrisă în perioada stagiului militar:

CĂTĂNIE

 

Pierdut între vise ciudate
M-am trezit într-un vis îngheţat
Se făcea cumva că am armă,
Se făcea că eram un soldat.

Şi parcă stăteam tot pe câmpuri
Sau stăteam păzind câte-un colţ
Cu arma mai grea pe un umăr
Voiam să trag doar un glonţ.

Şi parcă-mi pierdusem şi ochii
Pe drum, la un marş, undeva,
Şi vântul de toamnă, prea rece,
În goale orbite bătea.

Se făcea c-auzeam de onoare
De jertfa ce-o facem murind
Dar omul din faţă tot parcă
Tăcea adesea vorbind.

Şi parcă uitasem de mine
– Rămas undeva, mai departe –
Pe mine de mine, un gard
Vedeam cum mă ţine deoparte.

Şi parcă simţeam că mi-e rece
Pe-o noapte în jos stam culcat
Simţeam şi atunci că am armă:
se facea că eram un soldat…

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, eu, printre oameni, versuri

Privind în urmă

Cred c-am pierdut ceva
Pe-al anilor drum sec
Dar tot spre înainte
Cu mine mă întrec.

Mi-aduc aminte parcă
De două aripi albe
-Legate lângă ochi-
Ce mă treceau de ape

În locul lor mi-atârnă
O umbră de gând greu
Ce m-a pierdut de vise,
De zbor şi Dumnezeu.

Şi penele firave
În muşchi mi s-au schimbat
Încât, pe lângă ape
Cu pasul, azi, răzbat.

Şi totusi, o fantomă
În mine este vie
Şi-o rog cu stăruinţă :
„Revii, copilărie..!?”

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Jurnal de drumeţie – Dor de ducă

Deh, de când priorităţile prioritizate m-au făcut să trimit cortul acasă, la Brăila, iar pe rucsac să las să se aştearnă praful, tot ce mi-a rămas, deocamdată, e nostalgia expediţiilor făcute parcă mai ieri. Iaca povestea uneia din ele:

==

(13 noiembrie 2008)

Tot din vechi…
Dar lasă bre, că pun eu iar gaşca pe drumurile patriei !!
Uite-aşa, într-o zi, s-a făcut din nou sâmbătă… şi cum nervii stăteau să pleznească în Bucureştiul ăsta balcano-orientalo-european, am zis că e musai să iau calea munţilor…
Cinci prieteni, o maşina, o hartă, ceva banuţi în buzunar… şi la drum, băiete, că nu mai e de stat. Am plecat dis-de-dimineaţă, de ne certam cu cocoşii satelor de pe centură pe primele raze de soare.
Am ţinut autostrada Bucureşti-Piteşti, o mică oprire în Piteşti să verificăm roţile şi am ajuns în Curtea de Argeş. Mă aşteptam ca fetele să fie mai pioase decât noi, dar până la urmă am observat că tarabele cu tot soiul de prostioare le-au ţinut atenţia încordată mai mult decât fântâna meşterului Manole. M-am uitat şi eu pe tarabe şi, judecând după puştile, cuţitele, mitralierele (de jucărie) cu sau fără semnale luminoase ce se etalau mai peste tot mi-am dat seama că încă nu scăpasem de aerul de talcioc ce voiam să-l las în urmă. Am aprins o lumânare, m-am gândit o secundă la cei ce-au fost, am lăsat un gând de speranţă pentru cei ce încă suntem şi am pornit iar la drum.
Am făcut un mic popas la Poenari, am pus stomacul la cale, am cumpărat pere de prin părţile locului şi ne-am avântat pe treptele ce duceau spre cetate. După viteza cu care mi se înmuiaseră genunchii mi-am dat seama că trecuse mai mult timp decât socotisem iniţial de la ultima plimbare pe munte. Sau poate încep să îmbătrânesc?…Cum-necum, am ajuns sus, ne-am minunat încă o dată de cum căraseră oamenii aia atâta piatră până acolo şi cum se căzniseră să ridice zidurile… Ne-am gândit noi că trebuie să fi fost oameni foarte puternici (ce-i drept, pe vremea aceea depăşirea dead-line-ului era pedepsit cu tăierea capului sau cu trasul în ţeapă), iar despre cei ce-ar fi vrut vreodată să atace cetatea am socotit că trebuie să fi fost nişte eroi de legendă, că noi abia ridicam privirea din pământ de oboseală, darmite să fi târât un scut după noi sau să fi trebuit să ridicăm un paloş deasupra capului…
Ruşinaţi de moleşeala oaselor nostre dar fermecaţi de panorama superbă ce ne-o oferea cetatea, am făcut calea întoarsă la maşină şi am continuat peripeţia. Din toate telefoanele, rude şi prieteni ne anunţau de nu ştiu câte coduri roş-portocalii pe Transfăgărăşan… Norocul nostru a fost că am fost destul de căpoşi să mergem măcar până la Vidraru. Iar ne-am minunat de puterea şi imaginaţia omului, am mai luat o amintire pe memoria digitală a aparatului foto şi am întrebat un poliţist despre cum se prezenta drumul pe mai departe. Omul ştia lucrurile puţin altfel decât urlau radiourile şi televizoarele: da, fusese furtună în seara de dinainte, da, erau porţiuni unde căzuseră bolovani şi copaci, dar drumul se curăţa chiar în timp ce noi pierdeam timpul vorbind şi avea trei-patru porţiuni unde se circula pe un singur sens. Ne-am uitat la Matizul nostru, am concluzionat că nu e TIR şi că prin urmare o reuşi el să se strecoare la drum strâmt… N-am văzut alţi munţi decât ai noştri până acum, dar dacă în altă parte e mai frumos înseamnă că trebuie să încep să cred în vise… Ne-am cazat destul de anevoios la Piscul Negru (locuri puţine şi oameni cam ciudaţi -poate sperau să prindă client pe mai multe zile, nu de-alde noi, pentru o zi şi-o noapte-) şi am fugit repede şi până la Lacul Bâlea. Eram călare pe geamurile maşinii fiecare pe rând sau toţi odată…”uite ce fain!… uite şi râul ăla… uite o cascadă… iaaaa… uite oile”… ce mai, orăşeni în toată regula. Când am ajuns la lac, alt moment de revelaţie… Mai fusesem eu de vreo două ori, dar nu cred că se poate cineva plictisi de munţii noştri… Am cumpărat doi litri de ţuică, să prindem bine de tot aerul local şi ne-am întors la vilă, la Piscul Negru. Mai pe grabă, am reuşit să terminăm un mic grătar până să înceapă  iar să plouă… am jucat table până la fulgerul care a trosnit fix în tranformatorul zonei, am aprins o lumânare cât să gasim drumul spre paturi şi… somn de voie.
Duminică, alt peisaj: ceţuri-ceţuri se ridicau dintre brazi, vârfurile munţilor se pierduseră undeva, în nori, apele se auzeau mai clar şi parcă de peste tot dimprejur… Am mâncat un mic dejun simplu şi eficient (omleta, clătite şi cafea) şi am luat iar Transfăgărăşanul în piept… Iar am făcut-o pe orăşenii (uite apa, uite oile… uite cascada) şi nu ne-am abţinut să nu ne oprim înainte de a intra în tunel. De sus, munţii se vedeau întretăindu-şi văile, ca degetele împreunate spre odihnă după o lungă şi trebuincioasă trudă. Stăteam şi mă uitam fără gânduri aproape, că vorbele mi le pierdusem de multişor… Bag eu de seamă că multe din poveştile pentru copii cu tărâmuri de pe alte lumi, uimitoare şi neasemuit de frumoase, trebuie să se fi născut aici, la noi…
Am avut şi momentul de glorie naţională sus, când am ajuns la lac şi am văzut străinii alergând de colo-colo arătând cu degetul, făcând poze, pierzându-şi privirile de jur-împrejur… “E frumos, nu? Voi nu aveţi asa ceva? Nu? Păcat! Dar nu-i bai, mai veniţi, că munţii ăştia nu pleacă nicăieri, rămân aici, cu noi…”.
Am coborât agale Transfăgărăşanul spre cascada Bâlea unde am mai poposit preţ de o cafea şi apoi am ţinut tot la vale, luând drumul Sibiului (nu ne-a lasat inima să nu dăm o roaită şi prin capitala culturală europeană)… Întoarcerea am făcut-o prin Făgăraş (proastă inspiraţie… drum în lucru =mult timp pierdut), Braşov, Valea Prahovei…
Am ajuns acasă, am lăsat rucsacul lânga pat, am descărcat repede pozele pe calculator şi am reluat firul călătoriei…
Când am închis calculatorul, am ieşit la o ţigară pe balcon… urlau manele de undeva, băieţii erau tot la colţ, la o bere… blocurile se ghiceau murdare printre umbrele copacilor… era cald … şi m-am trezit gândindu-mă: “…de ce m-am întors?”

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, eu, jurnal, printre oameni

Poveste de la tata

” Aşa se nimerise de Paştele ăla. Am vrut să mergem la el, dar nu cu mult înainte de a începe să ne pregătim, a pleznit ţeava de la ghiuvetă. Îţi dai sema că eram nervos…apă peste tot…maică-ta nu ştia nici ea ce să mai zică… Şi m-am apucat de cârpit pe-acolo. Până am dat o fugă să iau ce îmi mai trebuia (şi nici n-am găsit, decât pe la vecini, că era Paştele şi îţi dai seama că nu era mai nimic deschis), până m-am pus să scot tot de sub masca de la ghiuvetă, până le-am pus iar cap la cap…trecuse o jumătate de zi. Ce mai, începuse să se lase seara. Am spus: “lasă, mergem mâine…sau în duminica următoare.” Eu încă eram sub ghiuvetă, strângeam ultimile racorduri, când a sunat la uşă.
Luase un pui de la rotisor, din piaţă, şi o sticlă de vin.
Mihai, crede-mă, mi-au rămas toate vorbele în gât când l-am auzit: „măi, copii, v-am aşteptat… şi, dacă am văzut că voi nu mai veniţi, am venit eu la voi”
Mihaiţă, tată, crede-mă, nu o să uit niciodată Paştele ăla când a venit tata la noi”
====
Acum două zile, am vorbit cu tata.. îl sunasem cu altele, voiam să îi întreb ce şi cum mai e pe-acasă, ce mai e nevoie, cum mai merg lucrurile. Nu-mi era gândul la sărbători, nu voiam să vorbesc despre asta(nu ştiu de ce, dar de ceva vreme încoace sărbătorile mă cam întristează). Dar, din vorbă în vorbă, tata a spus repede, ceva între rugăminte şi poruncă:
„- Vorbeşte şi cu Andrei…dacă nu se vor muta în casa lor până la Crăciun, să veniţi amândoi acasă. Că, de la anul, dacă se mută în casa lor, lucrurile or să înceapă să fie altfel.
– Hai, mă! Ce dumnezeu vorbeşti acolo?
– Mihai, simt eu că e unul din ultimile Crăciunuri în care vom fi cu toţii împreună”

====
Nu, tată, nu o să fie aşa.
Încă nu am uitat de unde am plecat. Încă nu am uitat că ne aşteptaţi. Încă ştim ce înseamnă ACASĂ.

13 decembrie 2009

===

Cam aşa gândeam uite, acum vreo 4 ani. Şi totuşi, tata a avut dreptate. Fratele meu a devenit la rândul lui tătic şi ghimizdrocul lui îl aşteaptă pe “Moşu” în casa lui din Bucureşti….iar sărbătorile “cu toţii” în casa părintească din Brăila au început să devină tot mai rare. Se pare că, până la urmă, aşa e cumva rostul lucrurilor. Aşa e firesc să se întâmple.

Dar, dincolo de firescul ăsta pe care îl înţelegem şi, vrând-nevrând, îl acceptăm cu toţii, undeva, într-o casă, doi batrânei frumoşi stau singuri la o masă, cu ochii pierduţi în aducerile-aminte din care se întrupează doi tineri părinţi care veghează nefăcutele a doi “piraţi” care, mai ales de sărbători, au obiceiul să răstoarne casa cu fundu-n sus cu năstrujniciile lor…

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal