Arhive pe categorii: de inima albastra

Muguri de fluier

Atunci când cuvintele mele
În linişte grea au căzut
Citeşte iubirea din mine
Pe-al buzelor mele sărut

Atunci când simţi că-s departe
Şi gândul departe mi-e dus
În ochii mei tu să vezi
Cum soarele tău n-a apus

Şi dacă-ai crezut că iubirea
Departe de noi a plecat
Hai s-ascultăm cum din inimi
Tot muguri de fluier răzbat.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, rataciri bahice, versuri

S-a anunţat la ştirile de seară

(mai scutur de praf versuri scrise mai de multişor…)

 

S-a anunţat la ştirile de seară:
„Inc-un poem de dragoste-a murit
Ne-împărtăşit şi fără lumânare
Şi încă nu ştim cât a suferit.

Se bănuieşte chiar a fi o crimă
Şi doi suspecţi deja sunt anchetaţi
Însă-amândoi, în mărturia dată
Au declarat că sunt nevinovaţi.”

Procesul se va ţine dimineaţă
Şi partea lor precis va câştiga
Iar taina le va fi doar înc-o taină
Pe care lumea nu o va afla.

Şi-n morga de suspine va rămâne
Fantoma unui vis neîmplinit
Care apare-n orişicare seară
Cu fiece poem care-a murit.

 

Un comentariu

Din categoria de inima albastra, rataciri bahice, versuri

Rana de luntre

Rana de luntre e o zbatere între doruri: între tânjirea după frumuseţea şi farmecele sălbăticiei şi nerăbdarea de a ajunge în căldura casei.

E o rană tare afurisită, căci e crestată în apa sufletului şi doar prea puţini ştiu să o vadă, iar de înţeles, nici tu nu reuşeşti să-i dai mereu o desluşire…

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, rataciri bahice

Zic şi eu(despre relaţii)

Relaţii care au început extrem de frumos au eşuat lamentabil, aşa cum relaţii aparent imposibile sunt încă în picioare…

La un moment dat am ajuns la concluzia că nu există o “reţetă” universală pentru succesul unei relaţii, dar am considerat mereu că sunt mult mai durabile relaţiile bazate pe o prietenie sinceră, cuprinzând acele atribute care în ziua de azi sună atât de demagogic: încredere şi respect reciproc.

 

Dacă e totuşi să mă încăpăţânez să creionez o “reţetă de succes” a unei relaţii, atunci aş zice cum că secretul nu constă în compromis(imagine a toleranţei) cum nu stă nici într-o potrivire aproape totală, până la pierderea identităţii  LUI în EA (sau invers), după cum nu stă nici în existenţa contrastelor care creează doi poli ce se atrag metafizic.

 

Secretul constă în conştientizarea sensibilităţii celuilalt şi, după conştientizare, în îmbrăţişarea acelei sensibilităţi.

 

Musai trebuie să existe aceşti doi paşi: pentru că simpla conştientizare poate fi un proces strict intelectual, sortit să rămană steril, ca orice observaţie care rămâne doar o observaţie.

Cred că e cam ca atunci când Nichita a zis: “să spui ierbii că este verde, nu este o recunoaştere”.

Când SIMŢI sensibilitatea celuilalt, al doilea pas, cel al îmbrăţişării, când vine ca un semn al unei potriviri fecunde, primăvăratice, vine aproape instinctiv, cum iarăşi superb a completat Nichita: “să spui ierbii că ESTE, este o recunoaştere; şi bineînţeles că te transformi în cal şi te apucă foamea”.

 

Altminteri, toate floricele şi bravadele, toate poeziile şi toate încântările generate de eventuale sclipiri de autentic şi originalitate nu vor rămâne altceva decât experienţe punctuale, a căror amintire e oricând atât de uşor de risipit de probleme şi de situaţii de un banal poate grotesc.

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

 

==

 

Hanibal

(Eugen Jebeleanu)

 

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Fantasmagoria unei potriviri tânjite

Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.

Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.

Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.

 

Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?

Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.

Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.

Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!

Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.

Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.

Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:

“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”

Corect! Aşa-mi trebuie!

 

Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, jurnal, rataciri bahice

Privind în urmă

Cred c-am pierdut ceva
Pe-al anilor drum sec
Dar tot spre înainte
Cu mine mă întrec.

Mi-aduc aminte parcă
De două aripi albe
-Legate lângă ochi-
Ce mă treceau de ape

În locul lor mi-atârnă
O umbră de gând greu
Ce m-a pierdut de vise,
De zbor şi Dumnezeu.

Şi penele firave
În muşchi mi s-au schimbat
Încât, pe lângă ape
Cu pasul, azi, răzbat.

Şi totusi, o fantomă
În mine este vie
Şi-o rog cu stăruinţă :
„Revii, copilărie..!?”

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Aceeaşi muzicã

O altã experienţã. Interesantã, bineînţeles. De la vârsta asta nu avem cum sã avem altfel de experienţe.

Vorbele celorlalţi. N-au cum sã nu fie. Mai ales alea cum cã “o sã iasã soarele şi pe strada ta”.

Gânduri. Logic! Adicã eu, acelaşi idiot dintotdeauna, gândindu-mã cum de s-a întâmplat aşa. Nu mai conteazã cum “aşa”. Conteazã cã iar am durerea aceea visceralã, cumva dulceagã (n-am sã înteleg niciodatã senzaţia asta de dulce) care îmi dã de veste cã iar am pierdut.

În aste din urmã nopţi, între bolmãjeli de om delirând (încercând sã recreez felul în care ieşea din gura ei cuvântul “Puf!” când mã alinta, rostogolind “u”-ul încât “Puf!”-ul devenea “Puof!”) am stat şi le-am pritocit pe toate câte s-au întamplat. Şi bune, şi rele.

Nu mã bat cu pumnu-n piept cã am înţeles cum a fost. Cã unele lucruri aşa sunt menite sã rãmânã, neînţelese.  Deh, tot soiul de mecanisme şi funcţionalitãţi. Da’, iaca, ceva tot a rãzbit prin ţestul meu mediocru( da, îmi recunosc non-genialitatea): când ãia doi sunt diferiţi ( ãia de se bat cu pumnu’n piept cum cã se iubesc şi se implicã unul mai abitir ca celãlalt) şi pe diferenţa aia unul încearcã sã-l schimbe pe celãlalt, apãi stai sã vezi cum face ãlãlalt când simte mişcarea! Da, am auzit vorba aia cum cã “atunci când iubeşti sacrifici tot”…dar se pare cã instinctul ãla de conservare e totuşi pe baricade. Şi zvâcneşte când simte cã ceva esenţial se duce aşa, spre pieire, ca un prizonier pe scândura de pe corabia piraţilor. Acum, na! Fiecare cu esenţialul lui. Evident cã esenţialul unuia se întâmplã des sã fie non-valoarea celuilalt. Dar asta, dragii moşului, e altã poveste.

Într-un final, mai devreme sau mai târziu, de exemplu, unul îşi târâie ce-a mai rãmas din el spre bârlog, bolmãjind în rãstimpuri, ca un om nebun, ceva fãrã sens, care sunã cumva a “puof…”

Un soi de concluzie?

E greu, e foarte greu când ãia doi nu ascultã aceeaşi muzicã.

Un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu