Arhive pe categorii: printre oameni

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Aveam vreo 24 de ani când cineva m-a întrebat, într-o discuţie serioasă, “ce vreau eu să fac în viaţă”.  Adicătelea, cu ce trebi simt eu că pot încropi o carieră. Am deschis gura să dau răspuns şi am rămas cu ea aşa. Căutând răspunsul, adică.

Ştiam doar că n-o să fac pentru încă multă vreme ceea ce făceam atunci. Dar…cam atât!

Au trecut de atunci destui ani. Pe scurt, până acum, am lucrat la un ONG, la un partid politic, la o firma de intermedieri imobiliare, în publicitate, în bancă. Şi, în toţi anii ăştia, nu am găsit răspuns la întrebarea asta cu “ce vreau eu de fapt să fac”.

În toate slujbele de peste timp m-am implicat cât am putut de bine şi de responsabil dar…mereu a lipsit acel “zvâc”, acel sentiment că în respectiva profesie mi-am recunoscut “menirea”.

Acum vreo două luni însă, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că întrebarea nu că nu avea răspuns, ci nu avea un alt răspuns. Pentru că răspunsesem deja, de multişor…

 

Înainte de a da examen la facultate, când a apărut lista universităţilor, cu locurile aferente, eu am încercuit ferm “Facultatea de Pedagogie”. Nu ascund faptul că mă visam un soi de “dom’ Trandafir” dar, oricât de romanţată mi-ar fi fost alegerea, e cert că mi-am dorit să fiu învăţător. Tata m-a luat pe după umeri şi mi-a explicat, la fel de ferm, că dintr-un salariu de dascăl nu îmi voi putea întreţine cum se cuvine o familie.

Şi am urmat, astfel, altă cale. Care cale, bineînţeles, s-a tot schimbat peste vreme.

Dar mi-am dat seama că, de fapt, de aceea, aparent, nici în ziua de azi nu am răspuns la întrebarea “ce vreau să fac”. Pentru că ştiu că nu voi face niciodată “ceea ce vreau să fac”.

Mno, dragii moşului, eu nu zic că o fi pentru toată lumea la fel, dar, rogu-va, pe cei care încă parcă nu îşi recunosc drumul că fiind al lor, să se mai uite şi-n urmă, poate au trecut de mult de răscrucea aceea…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Ştanţă cotidiană

Televizorul e închis,

Yala-i blocată, lanţu-i prins,

Şi am pus geamul pe “batant”

  • doar cerul l-am lăsat înalt.

Problemele de zi cu zi

Mă fac a nu le auzi

Şi cu-ale lumii toate stinse,

Să văd: oare mai ştiu de vise?

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Zic şi eu(despre relaţii)

Relaţii care au început extrem de frumos au eşuat lamentabil, aşa cum relaţii aparent imposibile sunt încă în picioare…

La un moment dat am ajuns la concluzia că nu există o “reţetă” universală pentru succesul unei relaţii, dar am considerat mereu că sunt mult mai durabile relaţiile bazate pe o prietenie sinceră, cuprinzând acele atribute care în ziua de azi sună atât de demagogic: încredere şi respect reciproc.

 

Dacă e totuşi să mă încăpăţânez să creionez o “reţetă de succes” a unei relaţii, atunci aş zice cum că secretul nu constă în compromis(imagine a toleranţei) cum nu stă nici într-o potrivire aproape totală, până la pierderea identităţii  LUI în EA (sau invers), după cum nu stă nici în existenţa contrastelor care creează doi poli ce se atrag metafizic.

 

Secretul constă în conştientizarea sensibilităţii celuilalt şi, după conştientizare, în îmbrăţişarea acelei sensibilităţi.

 

Musai trebuie să existe aceşti doi paşi: pentru că simpla conştientizare poate fi un proces strict intelectual, sortit să rămană steril, ca orice observaţie care rămâne doar o observaţie.

Cred că e cam ca atunci când Nichita a zis: “să spui ierbii că este verde, nu este o recunoaştere”.

Când SIMŢI sensibilitatea celuilalt, al doilea pas, cel al îmbrăţişării, când vine ca un semn al unei potriviri fecunde, primăvăratice, vine aproape instinctiv, cum iarăşi superb a completat Nichita: “să spui ierbii că ESTE, este o recunoaştere; şi bineînţeles că te transformi în cal şi te apucă foamea”.

 

Altminteri, toate floricele şi bravadele, toate poeziile şi toate încântările generate de eventuale sclipiri de autentic şi originalitate nu vor rămâne altceva decât experienţe punctuale, a căror amintire e oricând atât de uşor de risipit de probleme şi de situaţii de un banal poate grotesc.

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

 

==

 

Hanibal

(Eugen Jebeleanu)

 

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Zic şi eu(despre iubire şi ură)

Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!

Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.

Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.

Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…

În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.

Aşa cred.

Zic şi eu.

3 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, rataciri bahice

Zic şi eu (despre despărţiri)

Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.

Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:

 

Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.

Ducă-se!

 

Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.

Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.

Amestecă-se!

 

Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.

Naşte-ne-vom!

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

6 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, rataciri bahice

CUBA

Erau zilele de început ale Hogeagului.
Venise iar o seară ca multe din cele ce aveau să urmeze în camera cu perdea de iederă şi iar frângeam gâtul unei sticle de Pinot Noir cu cei aproape de suflet(era pe vremea când Murfatlarul încă făcea vin din struguri şi nu din concentrat de must).
Nu mai ştiu cum, dar, dintr-una în alta, cum ni se întâmpla fără să ne mai mire, discuţia a ajuns la călătorii. Eu nu ieşisem încă din ţară şi, uite-aşa, am stabilit cu nea’ Manolache că, la un moment dat, într-un an-doi, vom merge să vedem LUMEA. Nu mă întrebaţi de unde, ce şi cum, dar am hotărât ad-hoc că LUMEA începe din CUBA.
Peste vreme, ne-am interesat despre drum, anotimpuri, obiceiuri, costuri (mai ales)…am vorbit cu oameni care au fost pe-acolo…dar au trecut încet-încet nu luni, ci ani, şi CUBA a rămas doar o amintire uitându-se pe sine în umbra unei seri din camera cu perdea de iederă.
Asta până într-o seară din unul din anii în care am mai pus un semn de vreme pe rabojul trecerii mele : o prietenă, amintindu-şi de poveştile din vremea Hogeagului, mi-a făcut cadou un ghid turistic despre Cuba.
Răsfoind ghidul, tolănit într-un cot în pat, mi-am dat seama că pentru mine CUBA înseamnă mai mult decât o călătorie. Dincolo de o aventură mai mult sau mai puţin excentrică şi exotică, pentru mine înseamnă o confirmare a unei independente mature. Pentru că aşa simt eu.
Voi sta în fund pe o plajă, cu picioarele goale, în pantaloni de doc uşor, cu o cămaşă încheiată doar la doi-trei nasturi şi voi pufăi o ţigară de foi. Voi râde. Aşa, dintr-o dată, fără vreun alt motiv.

Însă nu doar pentru asta voi ajunge în CUBA.
Chiar vreau să văd şi să simt oamenii de acolo. Singurul lucru rău pe care l-am auzit până acum despre ei e că sunt „ciubucari” : „ciupesc” turiştii de fiecare monedă pe care o pot obţine… în rest, numai de bine.
Iată câteva cuvinte din ghidul de vă pomeneam mai devreme:
„popor deosebit de moral, cubanezii sunt extrem de politicoşi cu ceilalti. Sunt îngăduitori şi generoşi faţă de greşeli […]. Sunt încrezători şi expansivi, iar în faţa greutăţilor afişează o veselie zgomotoasă”.

Da, voi ajunge în CUBA!

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Judecând pe alţii

Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.

I-am spus cam aşa:

“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.

Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!

Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.

Şi n-am să fac asta.”

==

Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!

M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, Social