Arhive lunare: Iulie 2014

Carmen

Povestea ta e scãldatã-n albastru,

Culoare de regi ce-au ştiut a dori

S-atingã zenitul, în fugã de care,

Cu-întregul lumesc mustind a-l robi.

 

Povestea ta  nu cunoaşte odihnã

–          Blestem moştenit din vremuri uitate –

Fãrã vreun sfetnic sã-ţi spunã, în pilde,

Ce vise-s virtuţi şi care-s pãcate.

 

Şi astfel, mereu, în oricare “mâine”

Zenit şi lumesc frãmânţi ne-împãcatã

Şi-n urlet de oşti, în fugã de care,

Tu vezi cã-n albastru robeşti lumea toata!

2 comentarii

Din categoria versuri

Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

2 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Dubiosul

Acu’ nu foarte demult, vine Aiuraşu pe la mine, la ocnã, sã vorbim despre un oareşce credit. “Sã vorbim” adicã sã-l dau pe mâna colegelor din sucursalã, pentru cã, în baza mea, n-avea nici o şansã: deşi lucrez într-o bancã, “dau la sapã” într-un departament care nu are legãturã cu produsele bancare. În fine!

Îmi spune cã trece întâi pe la altã bancã, sã vadã ce condiţii/termene/preţuri mai sunt în piaţã. Foarte corect, foarte matur din partea domniei sale!

No, şi ajunge şi “la mine”. Cobor sã-l preiau din faţa ocnei şi-l vãd aşaaaa, cu un zâmbet ciudat pe faţã.

“- Auzi ce mi-au spus ãia! Cicã “nu mã calific”. Dar nu din cauza salariului! Cicã nu prezint încredere sã-mi dea cât am eu nevoie, pentru cã n-am istoric bancar” .

Dupã momentul de perplexitate, mã pufneşte, bineînţeles, râsul!

“- Pãi, na! Ţi-a trebuit sã te descurci singur, pânã la 33 de ani, fãrã credite, în România. Dracu’ mai are încredere acum în tine?”

Cum, mãi, fraţilor, sã fie posibilã o aşa aberaţie? Adicã, înţelegeţi voi, e incredibil de crezut cã a scãpat unul care, deşi n-are un venit care sã-i permitã sã-şi ia orice, oricând, cu banul jos, a reuşit sã nu cedeze ispitei de a lua credit pentru toate cele care sunt absolut necesare vieţii anilor 2000: super aparat multifuncţional de comunicaţie(de-astea, vândute drept telefoane), lap-top, plasmã sau LCD, robot de bucãtãrie, staţie audio şi tot soiul de alte astfel de artfacte fãrã de care “viaţa e pustiu”.

Eu îl ştiu pe omul ãsta. Are destule. Dar pe toate pe care le are (excluzând, bineînţeles, cadourile), şi le-a luat “la ofertã” sau atunci când a strâns banii pentru ele. Şi el nu e ca mine, sã nu-şi doreascã. Lui chiar îi place sã aibã tot soiul de lucruri. Îi face placere sã le aibã şi, evident, sã le foloseascã. Dar, iaca, le-a facut în timp, pe rând, în mãsura posibilitãţilor. Uite-aşa! Chiar se poate!

Şi totuşi, iatã, pentru sistemul bancar, un astfel de specimen este de-a dreptul dubios. Vã daţi seama cã poate ar fi în stare nu doar sã nu ajungã în Biroul de Credite (nu mai zic de executare silitã), dar chiar ar fi în stare sã-şi achite creditul anticipat?

Pãi, ce afacere ar mai fi atunci asta?

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, printre oameni, Social