Arhive pe categorii: de-ACASA

La mulţi ani, George!

Nu există an să nu uit de ziua unuia dintre prietenii mei.
Şi totuşi, aproape în fiecare an uit de ziua lui George.
Şi anul asta „am comis-o” din nou…încă un 14 decembrie în care am uitat să-i spun „La mulţi ani!”
George mi-e cel mai vechi prieten: ne ştim de la grădiniţă, de când aveam 4 ani. Adică, iaca, anul asta se cheamă că am aniversat 32 de ani de prietenie.

Mă oftică rău chestia asta, cu uitatul…mai ales că am o poveste cu ziua lui de naştere.

Îmi aduc aminte de un anume an: era în iarna lui ’96…şi eu tocmai îmi luasem papucii de la prima mea prietenă “oficială”.
Mi-o luasem ruşinos, chiar. Eu eram prea moale, prea puştan, prea bleg pentru ce avea ea nevoie atunci…şi eram prea romantic că să-mi dau seama de asta.
Ea era ceva mai mare decât mine – eu eram încă la liceu iar ea intrase deja la colegiu, la Galaţi.
Îmi plăcea aventura de a mă duce după ea în cămine, în urbea vecină, cu ochii pe orarul trenurilor, minţindu-i pe ai mei că lucrez suplimentar în laboratorul de informatică, cu scopul declarant de a-mi pregăti lucrarea pentru atestat…dar mă duceam la ea şi ne plimbam şi…cam atât. Nici măcar n-am sărutat-o vreodată. Evident că ea şi-a găsit pe cineva care ştia ce şi cum e cu relaţiile la vârsta “aia”.
Dar deja deviez.
Mno!
Şi cum eram eu supărat fleaşcă pentru că fusesem “pus pe liber”, mă plimbam pe faleză mai gri decât ziua de afară şi m-am întâlnit cu un prieten (Sorin – acum e prin Austria) care zgribulea dulcegării cu iubita lui pe acelaşi mal de Dunăre pe unde îmi plimbam eu corăbiile înnecate.
M-a văzut plouat, m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am povestit şi el mi-a dat cheia de la el de-acasă (părinţii îi erau plecaţi la ţară) şi mi-a spus că după ce îşi conduce iubita vine şi el să stăm de vorba, “să-mi vărs amarul”.
Am luat cheia şi m-am dus pe-acasă, să-i anunţ pe ai mei că urma să rămân la Sorin peste noapte.
Când să urc pe scările blocului, cine cobora de la mine?
George!
Era şi el cam la fel de “vesel” ca şi mine: era ziua lui şi nu avea cu cine să bea un suc! Faptul că nu mă găsise nici pe mine acasă îl amărâse şi mai mult.
“Stai aşa”, am zis, “că mi-a venit o idee! Anunţă-i şi tu pe ai tăi că nu vii în noaptea asta acasă!”
Nu era chiar o situaţie neobişnuită, părinţii noştrii fiind adesea îngăduitori şi având destulă încredere în noi…
Am urcat, i-am anunţat pe-ai mei, l-am luat şi pe George din colţul blocului şi am întins-o la Sorin. Pe drum, am luat o sticlă de vin spumos şi nişte bomboane cu lichior.
Am ajuns la Sorin, a venit şi el, i-am povestit şi de George şi, uite-aşa am făcut o noapte albă la poveşti, sfaturi, glume, muzică şi o mică beţiveală: îmi aduc şi acum aminte că spărgeam bomboanele ca pe ouă să le scurgem lichiorul în paharele cu spumos, să facem “cocktail”. O sticlă de spumos la trei băieţi nu însemna mult, dar nici nouă nu ne trebuia mult la anii ăia.
Chiar a fost fain!
Nu eram eu dacă nu făceam şi o nefăcută: m-am dus la un moment dat în bucătărie să aduc nişte apă şi Sorin mi-a spus să vărs apa care era deja în sticlă, să pun apă proaspătă. Aşa că m-am dus în bucătărie, am pus mâna pe prima sticlă pe care am văzut-o, am golit-o şi am umplut-o cu apă. Cât o umpleam mi-am dat seama, după miros, că tocmai aruncasem la chiuvetă o sticlă de ţuică! Nu ştiu cum l-a convins Sorin a două zi pe tatăl lui că nu băusem noi licoarea, dar ştiu că a scăpat fără ceartă, mai ales că, imediat la următoarea mea vizită mi-am mărturisit fapta, cu mâna pe inima!
mdaaa…
Şi uite-aşa a fost de ziua lui George în 1996..

Am zis că n-o să uit ziua lui..şi totuşi o uit aproape în fiecare an..
Îmi pare rău, prietene!
La mulţi ani!
Cu întârziere…dar din toată inima!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, Uncategorized

Amintiri cu şi despre nuntă

Bag eu de seamă că multă lume a crezut că omenirea va dispărea în 2012! Nu de alta, da’ imediat cum au văzut că totuşi Pământul e tot la locul lui şi îşi vede în continuare de ale sale, mulţi(chiar mulţi!) au înţeles că nu au scăpare şi au început să se căsătorească. Nu-mi spuneţi că e coincidenţă, că eu nu cred! Asta în 2013. În mod firesc, în 2014 au început botezurile. Şi au apărut şi alte nunţi.

Şi, iaca-aşa, printre multe nunţi şi botezuri, mi-am adus aminte cum a fost când s-a însurat Fratellino meu. Şi ţin bine minte, că mi-am notat! 😀

A fost aşa:

 

Evenimentul

(15 septembrie 2009)

Acu’ vreo ceva ani, în toiul iernii(2007), Fratellino ne-a adunat într-un restaurant pe cei câţiva rătăcitori strânşi de spiritul pomului de iarnă pe lângă pragurile părinteşti şi ne-a anunţat LOGODNA!
L-am plâns cum se cuvine, dar asta e! Aşa ne ducem toţi: unul câte unul!
Acu’, ce să facem! Am cinstit evenimentul! Apoi hai şi-acasă, să le dăm vestea şi alor noştri!
Mama – ca orice mamă, a început să plângă! Între două sughiţuri a reuşit să-şi aducă aminte de tata: „TU NU ZICI NIMIC???”
Io i-am zis lui Fratellino să îi ia încet, că tata are probleme cu inima, da’ el nuuuu! Le-a zis-o direct, de parcă făcuseră bieţii părinţi cel puţin 10 ani de yoga!
Aşa că tata, ce să mai zică? Bietul , cred ca începuse să numere în gand… acu’ nu ştiu dacă număra oi, să vadă dacă îi ies toate, oamenii de urmau să fie invitaţi la iminenta nuntă, ori banii care trebuiau strânşi de prin seifurile băncilor…
Dar, ca în orice poveste care se respectă, au apărut piedicile în calea iubareţilor… cu gândul la casă, au luat un petec de pamânt… care a fost luat cu credit… care credit le-a stricat planurile de nuntă… şi uite-aşa trecură doi ani liniştiţi pentru mine şi bodogănitori pentru ai mei.
Totul până acu’ două luni, când Fratellino, cu tactul lui obişnuit, mi-a zis-o scurt: „Băi, asta e! Vezi că o sa fii unchi!”
No! Vestea asta m-a bucurat! Păi cum nu?
Şi strânge gaşca, şi dă-i veselie!
Ei erau un pic cam abătuţi… Fratellino cred că deja se vedea alergând după căpşuni în apropiatul decembre’ iar Pitica lui cred că se vedea pohtind căpşuni veghind somnul de stejar al lui Fratellino!
A urmat iar vestirea părinţilor (de data asta i-au luat separat -fiecare p-ai lui, care cum ştiau să-i ia mai cu binişorul-), mama iar a început să plângă iar tata să numere în gând!
A doua zi ne-am întâlnit familiile frumos pe teren neutru (nu-i frumos să murdăreşti pereţii de sânge! ) pe un vaporaş-restaurant şi am început tratativele. Planurile viitorilor părinţi şi cele ale mămicilor coincideau până în cele mai mici amănunte. Da’ fiecare cu alte amănunte!
Cred că au avut şi taţii ceva păreri, dar experienţa i-a îndemnat să-şi vadă de bere şi de obleţii prăjiţi, la câte o snoavă.
Am numărat de cel puţin 10 ori expresia „Facem cum vreţi voi, dar Eu cred că-i mai bine…”

Şi uite-aşa, din înţelegere în concordie deplină, au reuşit să cadă la înţelegere că trebuie să scoată actele, că e mai bine ca „evenimentul” să aibă loc acasă, în urbea noastră natală, că e mai ieftin, că va fi ceva „subţire” (lista „subţire” a adunat până acu’ vreo 60 de nume). Ca mai apoi, după ce primul nepoţel al familionului (sau nepoţică, nu se ştie încă –n.a; acum se ştie, că are deja 4 ani – e băiat! -) va fi făcut ochi spre soare şi va fi primit un nume după datină, să se faca şi NUNTA ADEVARATĂ…
E!
Aici e o chestie de mă râcâie de când au început să zbârnie telefoanele ca să fie vestite rubedeniile despre „EVENIMENT”. Nimeni nu-i spunea „nuntă”!
Măi, de ce? Că, din punctul meu de vedere, asta e! Sunt ei, suntem şi noi acolo, se leagă numele (că viaţa li s-a legat de multişor de-acu’) şi se cheamă că sunt familie! Nu asta înseamnă căsătoria?
„Noooo, domle’, că nu înţelegi! Acu’ ei DOAR scot actele! „
Cum, mă, DOAR scot actele! Asta e! Ăsta e momentul!
A! Că nu pot să aibă lângă ei pe toţi cei pe care şi-ar fi dorit să-i aibă în aceste momente, asta e altă treabă! Parcă numai lor le pare rău?
A! Că Pitica voia să se vadă în rochie albă? O să se vadă, că n-au renunţat la gândul ăsta! Şi o să fie masă mare, cu chefuială până în zorii celei de-a treia zi, cum mai ştim şi noi de pe la ăi bătrâni.
Că vor să fie uniţi şi în fata lui ‘mnezeu? Or s-o facă şi p-asta, că amândoi cred „c-aşa e bine” – fiecare cu-ale lui- .
De ce să conteze mai mult momentul ăla spiritual până la cutia milei, desfăşurat în smerenie şi pioşenie şi terminat cu uzuala binecuvântare „şi mulţumim mirilor pentru (după caz aici mai apare „generoasa” ) donaţie (neimpozitabilă, n.a.) pe care au făcut-o bisericii (săracu’ naşu’, numa portofelul lui o să ştie!)” decât momentul în care în faţa aceleiaşi adunări vesele amândoi, spun „DA”?
De ce acest „DA” contează mai puţin? E DA-ul care ar trebui să fie cel mai sincer. E DA-ul de la care nu mai sunt EL şi EA, ci sunt o familie!
===
N-aveţi decât să mă bodoganiţi cât vreţi!
Eu mă duc la NUNTĂ!

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal, printre oameni

Poveste de la tata

” Aşa se nimerise de Paştele ăla. Am vrut să mergem la el, dar nu cu mult înainte de a începe să ne pregătim, a pleznit ţeava de la ghiuvetă. Îţi dai sema că eram nervos…apă peste tot…maică-ta nu ştia nici ea ce să mai zică… Şi m-am apucat de cârpit pe-acolo. Până am dat o fugă să iau ce îmi mai trebuia (şi nici n-am găsit, decât pe la vecini, că era Paştele şi îţi dai seama că nu era mai nimic deschis), până m-am pus să scot tot de sub masca de la ghiuvetă, până le-am pus iar cap la cap…trecuse o jumătate de zi. Ce mai, începuse să se lase seara. Am spus: “lasă, mergem mâine…sau în duminica următoare.” Eu încă eram sub ghiuvetă, strângeam ultimile racorduri, când a sunat la uşă.
Luase un pui de la rotisor, din piaţă, şi o sticlă de vin.
Mihai, crede-mă, mi-au rămas toate vorbele în gât când l-am auzit: „măi, copii, v-am aşteptat… şi, dacă am văzut că voi nu mai veniţi, am venit eu la voi”
Mihaiţă, tată, crede-mă, nu o să uit niciodată Paştele ăla când a venit tata la noi”
====
Acum două zile, am vorbit cu tata.. îl sunasem cu altele, voiam să îi întreb ce şi cum mai e pe-acasă, ce mai e nevoie, cum mai merg lucrurile. Nu-mi era gândul la sărbători, nu voiam să vorbesc despre asta(nu ştiu de ce, dar de ceva vreme încoace sărbătorile mă cam întristează). Dar, din vorbă în vorbă, tata a spus repede, ceva între rugăminte şi poruncă:
„- Vorbeşte şi cu Andrei…dacă nu se vor muta în casa lor până la Crăciun, să veniţi amândoi acasă. Că, de la anul, dacă se mută în casa lor, lucrurile or să înceapă să fie altfel.
– Hai, mă! Ce dumnezeu vorbeşti acolo?
– Mihai, simt eu că e unul din ultimile Crăciunuri în care vom fi cu toţii împreună”

====
Nu, tată, nu o să fie aşa.
Încă nu am uitat de unde am plecat. Încă nu am uitat că ne aşteptaţi. Încă ştim ce înseamnă ACASĂ.

13 decembrie 2009

===

Cam aşa gândeam uite, acum vreo 4 ani. Şi totuşi, tata a avut dreptate. Fratele meu a devenit la rândul lui tătic şi ghimizdrocul lui îl aşteaptă pe “Moşu” în casa lui din Bucureşti….iar sărbătorile “cu toţii” în casa părintească din Brăila au început să devină tot mai rare. Se pare că, până la urmă, aşa e cumva rostul lucrurilor. Aşa e firesc să se întâmple.

Dar, dincolo de firescul ăsta pe care îl înţelegem şi, vrând-nevrând, îl acceptăm cu toţii, undeva, într-o casă, doi batrânei frumoşi stau singuri la o masă, cu ochii pierduţi în aducerile-aminte din care se întrupează doi tineri părinţi care veghează nefăcutele a doi “piraţi” care, mai ales de sărbători, au obiceiul să răstoarne casa cu fundu-n sus cu năstrujniciile lor…

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal

Pâine

…file din jurnalul anilor trecuţi

(25 ianuarie 2009)

Copilăria mea a fost împărţită  între cărţi, maidan, malurile Dunarii şi bucătaria mamei.
Bucătaria era a mamei atunci când din sertarul închis al recamierului ieşea, ca o carte de vrăji, un caiet mare, vechi, în coperţi tari, galbene, purtând pe ele pete de ulei şi creme ca mărturie a grozavelor creaţii culinare.
De la reţete de mâncăruri până la cele mai trăznite torturi, creme, îngheţate şi prăjituri. Pe vremea lui Ceaşcă nu prea erau multe dulciuri prin cofetării, dar din bucătăria mamei dulciurile ieşeau în fiecare sâmbătă ca  un triumf al celor ce ştiau că o prăjitură înseamnă mai mult decât o pâine însiropată şi ornată cu o urmă de jeleu insipid.
La început, raidurile în bucătaria mamei se rezumau la vămuirea cratiţelor în care se răceau cremele şi la dijmuierea foilor de Alba-ca-zăpada, care niciodată nu scapau cu marginile neciupite.
Mama le lua mereu apărarea şi, drept pedeapsă, când mă prindea, a început să mă întemniţeze lângă ea, la paza cratiţelor – amestecând încet cremele, să nu se prindă- şi mai apoi la pregătirea diferitelor compoziţii.
Apoi am prins şi eu curiozitatea de a experimenta câte un pic, de a călca un pic pe lângă reţeta, pentru un strop de personalitate.
Că a început să-mi placă, nu mai e rost să spun. Iar mândria de a-mi auzi lăudată munca de către degustători era pur şi simplu nepreţuită (da, da pentru toate celelalte există Mastercard ).
Era însă ceva cu totul aparte când mama făcea pâine. Lipsea ceva în aer din culoarea momentelor ce se pregăteau de felurite deserturi, dar se simţea ALTCEVA. Era o încărcătură mai puternică, era că un ritual ale cărui întelesuri nu-mi erau desluşite.
Cred că avea ceva de-a face cu faptul că mama era mai tăcută, că îi simţeam pur şi simplu truda…poate pentru că mi se părea ca în tăcerea ei se împleteau descântece…poate solemnitatea gesturilor cu care închina aluatul după ce îl termina de frământat.
Iar gustul pâinii făcute de mama nu l-am regăsit în anii aceştia nicăieri în altă parte…

Ieri am făcut o incursiune la ADN, credinciosul meu tovarăş de perindări bahice, unde trupa era completată de „micutzul” sau frăţior şi de Papi, împătimit incurabil al motoarelor pe două roţi. După trebăluiala care ne strânsese împreună (am montat ceva mobilă în camera tovarăşului ADN) inevitabil am început să experimentăm iaraşi câte ceva în bucătărie. De data aceasta s-a inventat un altfel de omletă, care numai a omletă nu semăna -dar arăta de milioane, într-o tavă yena-, s-a prăjit merluciu (pasiunea lui Papi), s-au copt patru bulgări de bulz…

E, şi nu ştiu cum, ADN-u mi-a adus aminte că la un moment dat am promis că o sa fac pâine de casă.
Nu era timp de stat pe gânduri, o asemenea promisiune trebuie întotdeauna onorată, aşa că am pus mâna pe telefon şi am ţinut sfat de taină cu mama.

Nu mai făcusem niciodată pâine şi chiar îmi doream. Masa pregătită de lucru, prietenii strânşi în jurul meu, totul aştepta… Şi am început: am pregătit întâi drojdia… am pus făină în ceaun, presărând-o cu sare… am făcut locaş în mijloc şi am adăugat drojdia frecată… am început să frământ, adăugând din când apă călduţă…La început mi-a fost un pic frică: mâinile dădeau semne de oboseală, palmele ţipând parcă a început de crampe.
Da’ nu m-am lăsat: m-am detaşat de tot ce era în jur: eram doar eu şi aluatul. Făina se transforma ca vrăjită, mâinile amestecau şi frământau deja într-un ritm plăcut şi liniştitor şi un ciudat sentiment de putere simteam că mă umple prin toate colţişoarele. Trupeţii făceau glume, dar îi simteam şi pe ei curioşi. Oricât ar fi fost de simplu în aparenţă, A FACE PÂINE era un moment aparte pentru fiecare dintre ei.
Frământam şi nu puteam să mă detaşez de mândria care mă umplea…era bucurie, era putere!
Am împărţit aluatul în două, şi l-am lăsat la crescut. Şi încă ce a crescut! O jumătate am lăsat-o simplă, am împletit-o şi am aşezat-o rotund în ceaun (în lipsă de alte recipiente, dar s-a dovedit a fi o întâmplare inspirată) iar cealaltă jumătate s-a transformat în pâinicuţe umplute cu brânză şi Kaiser (nu ne-am putut abţine să nu  experimentăm).
Pâinicuţele nu am mai stat să le gust (se făcuse deja “mâine”, iar somnul chemat de conţinutul celor nouă sticle goale de Pinot începea să nu se mai înţeleagă cu noi)…
Dar pâinea! Mi s-a părut una din cele mai grozave pâini mâncate vreodată!

Mirosul cojii fierbinţi mă trimisese din nou Acasă, în bucătăria mamei…

10 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu

Silnicie

Zilele trecute a nins. Un pic. Dar a nins.
Eram deja pe baricade, cu nasul în tastaturã şi ochii aruncaţi pe sub sprâncene în monitor, cu gândurile împrãştiate, cum mi se întâmplã adesea. Şi am prins, aşa, parcã din altã lume, vorbele astea:
– “Uite! Ninge!”
La nici un minut, iaca şi un mail de la o coleguţã, de sãlãşluieşte pe alt etaj:
“Ai vazut cã ninge?”
Am încercat sã mai leg câteva gânduri pe o nu-ştiu-ce opinie, dar deja simţeam cã…ceva mã sâcâie. Mi-am ridicat şi eu ochii spre geam.
Nimic.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastrã.
Nimic.
Cât voiam sã vãd dintr-o fulguialã de câteva minute? Am deschis geamul şi am strecurat un ochi pe stradã.
Nimic.
Cât voiam eu sã ştie sã pãstreze Bucureştiul ãsta bolnav din câţiva fulgi zburliţi de zãpadã?
M-am întors la ale mele, cu un gust de dezamagire amãrui între gânduri de care n-am reuşit sã scap toatã ziua. Şi toatã ziua mi-au revenit în minte imagini pe care le-am crezut uitate, din anii copilãriei, când asteptam hãmesiţi prima ninsoare. Era de-ajuns sã vedem norii plumburii adunându-se şi ne cãţãram pe fotoliul de lângã geam, cu nasurile lipite de sticla rece, pândind fulgii pânã acolo încât ni-i plãsmuiam în minte din amintirile ninsorilor din anii trecuţi. Ba încã, într-unul din ani, mânaţi de nerãbdare, am facut şi o incantaţie şi din incantaţie am încropit un mic numar de iluzionism, rãzuind scârţietoare de peretele balconului spânzurat la etajul 4, umplând aerul acelei dupã-amieze şi pãmântul din spatele blocului de picãţele de “zãpada artificialã”.
Şi dorul ãsta, frãmântarea asta, de a vedea prima ninsoare, m-a urmarit peste ani. Şi în fiecare an m-am oprit din ceea ce fãceam şi îmi târguiam cîteva secunde numai pentru mine şi pentru acei primi fulgi, oricât de zgribuliţi şi de prãpãdiţi ar fi fost ei.
Ce m-o fi apucat anul ãsta, sã mã înghesui în cele lumeşti, seci şi abstracte, mirosind a nimic, a greu şi a grabã şi sã las deoparte clipele acelea de le aveam pentru mine, nu înţeleg!
Când ciorilor am ajuns sã negustoresc atât de pãgubos între amintirile copilãriei mele şi prezentul atât de al altora, nu ştiu…
==
Mãi oameni buni, aşa m-a chinuit a dor amintirea primilor fulgi, de când mergeam în picioare pe sub masã, de mi se strânge şi acum inima când îmi dau seama de câtã silnicie am fost în stare!

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal

FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.

6 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu