Piata care nu doarme niciodata

Nu e o figura de stil: chiar asa e… in zeama asta cosmopolita a Bucurestilor(drept de autor a expresiei :Balaurul, in anii studentiei), exista cel putin un loc care nu doarme niciodata.

Oricat de calator ai fi, aproape sigur pasii iti trec la un moment dat prin Piata Unirii: pe deasupra sau pe dedesubt…daca ai curiozitatea sa-ti intorci privirea la cele mondene ai sa observi o foiala ciudata inspre coltul de unde incepe Dealul Mitropoliei: capatul lui 32…si a altor catorva tramvaie care unesc periferia de buricul targului. Sa iei pasul la ganduri de-a lungul liniei, pe malul drept de urcare. In stanga apar bizar, atemporal aproape, cladirile Mitropoliei(care, de curand au inceput a fi imprejmuite cu zid trainic, de caramida, ca de o pregatire de asediu) iar in dreapta iti tin companie cale de doua statii case de la inceputul secolului trecut. Unele sunt in parasire, altele arata vag o urma de viata iar cele mai norocoase au fost renovate -cu linii mai drepte- inainte de a fi transformate in sedii de firme…

La prima statie, 11 Iunie face drum spre parcul Carol, in timp ce treij’doiul se inhama sa urce dealul spre Rahova. A doua statie deschide privirea prin rondul lui Cosbuc si lasa a se zari, spre dreapta, Casa Poporului. Rondul s-a schimbat in timp si pare o granita intre vechi si nou: spre centru izbucnesc mastodonti de beton, spre stanga sed case vechi, precum mosnegii odinioara, la povesti, in sufletul strazii. Treci rondul si continuii urcusul: imediat ce ai lasat in urma cladirea fada, seaca si insipida a primariei sector 4, dai de ruina fostei fabrici de bere, acum chipurile in renovare…despartita de un intrand, fabrica de bere se opreste si ajungi astfel la Piata George Cosbuc si la asa-zisul economat al lui „care este”. Indrazneste si intra, te rog, in spatele pietei: fie prin intrandul dinspre fosta fabrica de bere, fie prin gangul care mai mult se ghiceste in stanga economatului.

Ai ajuns in Piata de Flori: piata care nu doarme niciodata. De-o parte e inchisa de cladirea economatului, iar de cealalta parte curge in piatra cubica Calea Rahovei.

Se face anul de cand salasluiesc in piata. E o casa precum o citadela, care isi avanta un capat direct in piata.

Daca ajungi in martie, la primele ore ale diminetei, vei simti inca din gang mirosul de zambile si frezii…si apoi urmeza adevaratul dezmat al culorilor: rosu, alb, violet, roz, alt rosu, galben… Spre mai-iunie vine randul bujorilor si stanjeneilor…spre vara, gladiole…toamna iau foc crizantemele…iarna, crengi de brad si munti de vasc….si in permanenta trandafiri si exoticele orhidee. Aici nu se cumpara cu firul, ci cu snopul! Tiganii incep de la preturi mai mari sau mai mici, in functie de cum „te citesc” 🙂

Mie imi place sa ma targuiesc cu ei, mai ales cu tigancile care incep prin a se vaita si sfarsesc prin a-ti rotunji un gand de viata lunga si de bucurie. Spre seara, barbatii se aduna la jocuri de carti sau rummy, pe bani, cu chef de castig si de hartza… De cum se lasa noaptea, incepe alta foiala: tot soiul de masini si chiar tiruri aduc marfa noua. Capii afacerilor se targuiesc si, odata tocmeala sfarsita, copii si femeile incep descarcarea plapandelor si pretentioaselor marfuri. Nu am inteles niciodata cum tin la ei atatea zile trandafirii, ca la mine se pleostesc intr-o zi.

Schimbul de noapte e pentru barbati si baietii mai mari: putine tiganci raman noaptea in piata. Iarna se incalzesc la carbunii incinsi, ingramaditi in ligheane ..cainii isi iau teritoriul in stapanire…iar dimineata o iau de la capat. E un colt de lume aparte…cu povestile lui, unele prinse pe furis de la fereastra hogeagului.

E piata care nu doarme niciodata

(17 ianuarie 2009)

Superficial

Imi trecuse de mult dorul de duca…de ceva vreme mi-s ca un robotzel, cu mici iesiri din rutina, niscai fustrari, ciuda pe vecini necooperanti la starea mea de bine si in rest oboseala cat cuprinde.
Da’..uite, cum-necum, de-am pus de-o mica expeditie, pe mal de apa (dulce – deh, naravul!). Cu inca trei aventurieri am aterizat sambata dupa-amiaza pe malul baltii din Camineasca…Fain peisajul: un deal impadurit care se termina direct in apa, dincolo de care se intinde campia.
Am plantat cu oarecare pohta cortul meu de la care mi-am atras porecla de „Mihaitza ciresarul” -cort vechi, tip casuta, militaresc  -, am aranjat cat de cat „tabara” (doua corturi si-o vatra de foc  ) si m-am tras pe langa apa. Spre deosebire de peste. Care nu prea a tras in ziua ceea spre noi (aveam sa ne scoatem parleala a doua zi). Nush’ cum, dar pana nu s-a lasat soarele nu a mers vinul neam! Merita sa ne vedeti, in scaune pescaresti, in pantaloni scurti si la chieptu’ gol, oarecum prafuiti (nu prea era iarba sub copaci) dar sorbind alene feteasca neagra din pahare de sticla, cu picior!  -unul din expeditionari e agent de vanzari pe alcoolice si avea in masina un bax de pahare, de dat cadou pe la buticari  –
===
E, de cum se lasa seara, s-a schimbat situatia! Focul lucea vesel, aerul se mai limpezise, am facut porumb copt si cartofi in jar…maaaaa…si de n-a inceput sa curga feteasca aia! Zici ca ne facuse vreun rau, asa ne-am dat la ea 
Si din vorba-n vorba, ia ghiciti voi unde poposi discutia ? La Eminescu, bre!
Stateau trupetii si se minunau de bijuteria ceea de poezie care graieste asa:

„La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e….”

Adica cum, ma, baiatule, a putut sa gandeasca omul asta ASA, ATUNCI? De unde-a stiut el, ma, cum e cu lumina asta, si cum umbla ea prin univers si cat de intins e universul asta?
Ramasesem si eu pe ganduri, usor pleostit (v-am spus ca ma dadusem la vin, da?  )…numa’ ca mie nu-mi statea mintea la fizica si astrologie…Eram cu neuronii zapaciti de alte nelinisti..

Cum de l-a dus, ma, minta pe omul asta la asa comparatie? Iaca, eu si acu stau si ma minunez…
Si cat a putut el sa iubeasca, ma, incat, aplecat pe drumul spre inainte, sa simta lumina aia incalzindu-i umarul, din spate, precum caldura palmei celui lasat in urma cand mana i-a alunecat usor, neputincios de a mai strabate drumul in doi…
Auzi ganduri si la mine, ma…in loc sa vad de fizica si astrologie…
Superficial ca intotdeauna…
============================================
„Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.”

Icoana fara Dumnezeu

Trecuse deja multă vreme peste amintiri, adunasem deja destule drumuri de unul singur si povestile peripetiilor mele nu-i mai pomeneau numele.
Imi revenisem, oarecum.
Se găsise o femeie care să mă ia de ceafă, să mă scuture de glodul silnic al compătimirii de sine si să mă facă să văd că incă frumos puteam a dărui si a mă dărui.
Si totusi…undeva rămăsese o poză.
Un site unde imi adunam rimele.
Intr-un colt se incăpatana sa dăinuie o imagine ce mi-a fost mult timp icoană.
O priveam si nu doar o vedeam.
Retrăiam tot.
EA isi găsise iarăsi linistea gandurilor in căusul umărului meu stang. Mana dreaptă i se odihnea peste pieptul meu, căutand forma celuilalt umăr. Stiam că avea să-l strangă, tulburată de un vis straniu, pe care aveam sa-l aflu peste ceva vreme…
Fruntea i se lipise de bărbia mea si imi placea să-i stiu aproape rascrucea ochilor, să o pot săruta din cand in cand.
Bratele mele, strangand-o, nu o imbrătisau, ci umpleau, firesc si neaspus de dulce, un gol..
Eu adormeam mult mai tarziu, minunandu-mă incă o dată cum de respiram in acelasi timp.
======
Rănind neimpărtăsind o iubire, mi-am căutat vina.
POZA.
Aici trebuie să fie cheia.
Mai incercasem să o inlocuiesc, dar pur si simplu nu se dădea stearsă, inlocuită.
Pană intr-o zi.
Am contactat administratorii site-ului..si in doua zile disparuse.
====
De ce să mai pastrezi o icoană cand nu mai crezi in nici un dumnezeu?

SINDROMUL SARACIEI

Nu suntem saraci de-acum. Adica de vreo doi ani, de cand a rabufnit criza. Nici de cand a venit noua guvernare. Sau ultimul presedinte. Nu suntem saraci nici de cand am facut primul imprumut post-decembrist la FMI.
Ne-am nascut saraci si am ramas cu asta in sange. La marea majoritate, tot ceea ce facem e, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne demonstra, noua insine, ca am scapat de saracie.
Nu intram in restaurante mai de doamne ajuta doar pentru ca nu avem chef sa gatim acasa sau pentru a ne delecta cu anumite specialitati culinare.
Nu cumparam tzoale de firma pentru ca avem gust si stim de e calitatea (hai sa fim seriosi, cred ca mai bine de jumatate nu stiu sa isi dea seama daca oaresce pantofi sunt din piele sau nu – iar de gusturi … ultimile porturi trandy mie, personal, mi se par facute din resturi – dar, nu-i asa, cine a putut vreodata sa opreasca moda; oricum, concluzia e ca faptul ca luam ceva “de firma” ne e suficient.
Nu intram intr-un anume local pentru a ne clati papilele cu un vin bun. Nu ne strangem intr-un pub pentru ca era dor sa mai schimbam o vorba unii cu altii (dovada ca jumatate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de raspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare –n-am putut sa n-o spun p-asta, e un of de-al meu  ).
Nu achizitionam ultratehnologie prin barloguri pentru ca le-am folosi intradevar (ooo, si ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobila, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i asa, sa le respectam dreptul la fericire sau, cum imi place mie sa zic, antrenamentul pentru vesnica si neintristatoarea odihna).
Nu.
Toate acestea sunt pentru a ne demonstra noua ca am scapat de saracie.
O saracie impusa si de faptul ca, si sa fi avut bani, nu prea aveai ce sa cumperi cu ei.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau trei-patru marci de pantofi. Cam tot atatea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau 4-5 soiuri de prajituri in cofetarii. Si doua de suc.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era o aventura sa ai un video in casa.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era super smecherie sa ai o jucarie chinezeasca – iar liniile chinezesti si creioanele cu guma in capat erau o confirmare a unui status de nivel mediu “in lume”.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casa nu pentru a fi batute pe maidan, ci ca o dovada a faptului ca exista!
Pe vremea lui Ceasca era pericol de puscarie daca aveai in casa mai multe alimente decat puteai sa cumperi pe cartela –pustanii de azi nu inteleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” cand Dumnezeu il lasa pe mana Dracului pe unul care, prins in casa cu o suta de kile de ulei a dat vina pe El, motivand ca ii trebuia uleiul pentru candela-. O, Doamne! Cartela aia! Am mancat cea mai crunta bataie din viata mea de la mama cand am pierdut nenorocita aia de cartela! Abia undeva, dupa 20 de ani am inteles cam ce insemna…
Lista ar putea continua mult si bine. In fine…au trecut.
Revolutia a insemnat imediat libertatea de a cumpara. De toate. Orice. Pentru ca se putea!
Si lumea a inceput sa cumpere! Pana la ultimul leu! A fost o mini-dementa atunci: se faceau vizite “hai sa vedem ce si-a mai luat cutareasca…”
Iar noi am crescut cu sindromul asta. Nu pentru ca am fi inteles foarte bine ce se intampla, dar pentru ca asa am vazut la ai nostri.
Nu-mi spuneti ca exista o logica in a-ti lua o plasma in casa sau nu stiu ce gama de electrocasnice in conditiile in care ratele pot sa insemne si jumatate din salariu. Sau, cum spuneam la inceput, in a avea nu-stiu-ce ce sitem audio in conditiile in care atunci cand vrei sa maresti volumul incepe concertul de percutie de tevi, pereti si calorifer. Sau sa iei ceva doar pentru ca “toata lumea are…”
Problema e ca ai nostri copii se ridica, din cauza sindromului astuia al nostru al saraciei, cu un alt sindrom: logic, al avutiei.
Si noi ne uitam la ei si ii bodoganim si ii criticam. Ca nu stiu sa aprecieze banul.
De la cine sa invete asta? De la parintii care au bucataria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mananca de la Mc’Donalds?
==
Sindromul saraciei il simt de fiecare data cand, vrand sa ies la o sticla de vin cu tata intr-un local, “sa ne mai clatim ochii” –sanchi, pentru a-i demonstra ca mi-e bine, ca imi permit sa beau o sticla de vin oras-, il vad reticent si cum incearca sa ma convinga : “Da’ nu mai bine luam DOUA sticle de la chiosc si stam acasa…?”

In amintirea prieteniilor frante

Paharul asta de vin e pentru ei: cei care nu mai sunt printre noi.

Aia ai mei.

Langa unii am crescut. Pe altii i-am intalnit pe drum, in anii aceia in care tot ce voiam sa facem era sa crestem. Sa ne  facem “MARI”. Am trecut alaturi de ei prin bune si prin rele. Am batut coclaurile urbei natale…
ne-am dat coate cu ochii la fuste cand ne-au dat si noua tuleielele…
faceam cheta in facultate sa strangem de-o ciorba de salam (ooo..n-am sa uit niciodata cartea de bucate a statului la camin). Ai mei…ca si ai vostri..povesti ca atatea altele.

Multi dintre ei s-au dus.Au plecat pe unde au simtit ca li se deschid drumurile mai bine.

Vali – in Spania – a si-a legat drumurile de o bastinusa si au impreuna o fetita

L-am intrebat ultima oara: “Cum e? e bine?” “- Ma, e mai bine decat la noi”

Gabi – Anglia – insurat si el cu o ucrainianca oachesa. “- Mai vii, ma?” “- La ce, coaie? Pentru ce sa ma chinui?”

Ana – s-a maritat in India si apoi au plecat in America

Sorin – cand s-a intors din excursia din Austria si mi-a spus ca se
apuca sa invete germana, ca el se muta acolo, am crezut ca glumeste

Jordan – mamaaa, cum ne mai stiau atunci muntii…acu’ alearga prin Italia ..are doi baieti si spune ca ii e viata plina.

==

…si lista a continuat  sa creasca

Diana – acum e medic in Anglia
Tibi – il irita dobitocenia nemtilor in ale convietuirii, dar macar in Germania fata lui „o sa aiba o viata buna”
==

E drept, am ramas destui. Suntem inca multi la masa cand ne strangem
sa mai stam la un pahar de vorba. Dar se simt trist scunele goale.

Ne bucuram pentru voi si va dam dreptate.

Mi-e ciuda insa ca asta a fost solutia cea mai buna. Pentru unii singura solutie de a face dracului ceva bun cu viata lor.

Ca am tot lasat tot soiul de jigodii sa ne invarta pe degete, lasandu-ne
sa latram nemultumirea la porti intotdeauna inchise. Apoi a intervenit
resemnarea. “Vii la vot?” “Pentru ce? ..pentru cine?”

Chiar! Cand a incetat sa ne pese?

LOR oricum nu le mai pasa de mult…Dupa mintea mea creatza, aici nu se
mai schimba nimic pana nu se vor ridica din nou spanzuratori.

Intre timp, frate-miu ma tot bate la cap ca a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia in Australia…

===

Paharul asta de vin e pentru voi si pentru prieteniile noastre frante .

Poveste de sfarsit de vara

Desi eram “T.R.”-isti (militari in termen redus), eram deosebiti ca toane si caracter, de numa-numa! Nu gaseai, asa cum poate te-ai fi asteptat, acea aliniere de conduita pe care ar fi trebuit sa o ceara apartenenta la un anumit nivel intelectual. Nebuni, neconformisti, sfiosi, teribilisti, nesimtiti, temperati, impulsivi, toti claie peste gramada.

Dintre acestia, mi-am adus aminte de curand de B., un om in toata firea, de altfel, cuminte si la locul lui, cu acea amprenta a firivitatii pe care am vazut-o impusa de regizori de film neadaptatilor idealisti intr-o lume a brutelor: desi nu chiar plapand, lasa impresia ca avea sa se destrame daca il pocneai mai tare cu palma peste spate, cu hainele mereu curate dar atarnand pe el ca pe gard, cu mainile mai mereu ascunse in manecile largi ale vestonului militar. Si, bineinteles, cu ochelari.

De asemenea, bineinteles ca avea o anume stangacie in tot ceea ce insemna militarie, desi isi indeplinea sarcinile constiincios si fara cartnire. Ba inca si pe deasupra, caci ofiterii au profitat de experienta lui in ziaristica (in civilie e redactor al unei anume publicatii nationale) si ii macinau noptile cu anumite rugaminti legate de revista unitatii. In acelasi timp insa, la exercitiul pregatitor de aruncare a grenadei, am fost toti de acord ca daca grenada lui ar fi fost reala, jumatate din pluton ar fi murit in santul ala..
Avea insa o putere interioara care il ridica dintre noi ca pe un sfant, prin naivitatea simpla a fundatiei acelei puteri. Pentru el, lucrurile trebuiau facute, si-atat. Si, intotdeauna, odata o intamplare ispravita, oricat de dureroasa, istovitoare sau umilitoare ar fi fost, il vedeai impingandu-si reflex ochelarii spre radacina nasului, concluzionand simplu, fara nici un icnet, fara nici un oftat, fara obida: “A fost si asta o experienta interesanta!”
==
Nu cu mult timp in urma, mi s-a intamplat sa mi se aprinda iar calcaiele. Pentru mine avea un farmec aparte, exotic, fara sa fie vreun fotomodel, vreo “Barbie” mondena si stralucitoare. Avea ea stralucirea ei, clar pentru mine, dar venea din alta parte. Stia cum sa vina spre mine, fara sa fie sufocanta, prin gesturi si fapte simple, care mi-au stranit nostalgia si dorinta gandurilor de doi.
N-a fost sa fie, insa. Intors dintr-o drumetie, ne-am intalnit si mi-a spus, cu acea sinceritate care nu avea cum ciorilor sa nu doara, ca desi sunt ok (stim, stim ! 🙂 ) desi s-a gandit si la mine cat am fost plecat, in gandurile ei rezista inca ultimul ei iubit.

No! Ce ‘mnezeu era sa fac? Am mai incercat o pledoarie despre incapatanarea fostelor iubiri de a ne bantui (deh, aici am si eu ceva experienta), ca amintirile astea nu au cum “sa treaca”, ca doar de-aia se cheama ca sunt ale noastre, dar ca, in acelasi timp, nu prea ar trebui sa le lasam sa intervina in prezent. Ca de aceea se cheama “amintiri.”.

Ei, pledoaria nu a avut succes.

Si, uite-asa, stand intr-una din zilele acestea din urma cuminte in pat, istovind nervii vecinilor cu muzichia din boxe, gandindu-ma la aceasta scurta povestioara de dragoste (unilaterala), m-am trezit scarpinandu-ma in cap olteneste si bombanind doar pentru mine, precum B., fostul meu coleg de arme:
“- A fost si asta o experienta interesanta!”

Acolo

Nu inteleg de ce mi-e atat de drag muntele. Am crescut pe mal de apa, deci ar fi trebuit, poate, sa trag mai mult spre mare.
Dar daca, golit de cele lumesti, m-as ridica intr-o zi din mine si m-as lasa tovaras dorului de duca, pasii mi s-ar duce sigur pe drumuri de munte. E ceva ce ma cheama acolo.
Acolo simt cat de greu pot sa fiu ca om, cat de in jos ma trage carnea.
Acolo simt cum mi se zbate a neputinta gandul inchis in temnita oaselor.
Acolo vreau sa fi fost zvacnet…sa fi fost arc de sunet peste gri, rosu si verde.
====
Acolo caut inceputuri…caut povestile care imi spovedesc ridicarile din infrangerile ce-au fost.
Acolo caut mandria trista a regilor ce nu s-au dat prinsi.
Acolo ma umplu de cutezanata descalecatorilor dintai
====
Acolo ma umplu de viata
===
Ma trantesc in iarba inchid ochii si imi chem poetii…

==

„de aceea, pentru mine, muntele
munte se zice
de aceea, pentru mine iarba
iarba se spune
de aceea, pentru mine
izvorul izvoraste
de aceea, pentru mine
viata
se traieste. ”

(N. Stanescu)

Imi cer scuze!

(28 martie 2010)

Ieri m-a rugat un prieten sa-i dau „o lopata de ajutor”…ramasese cu o basculanta de pamant in afara curtii, gramada ce trebuia trambalata in ograda pentru indreptarea terenului…ma, de-alea! era de treaba, mai pe scurt.
No! Omul il ajuti cand are nevoie, drept pentru care pe la 11 (ca-l avertizasem ca daca ma scoala cu noaptea-n cap nu deschid usa hogeagului!) eram echipat corespunzator, cu soarele in fata, vantul intre umeri si lopata in mana: eram trei zapaciti, care mai de care obisnuit cu ale lopetzii si roabei (unul ca noi a spus ca nevoia te-nvata!) …si da-i si basculeaza!…pe la un moment dat, au mai venit doi trupeti: un vechi prieten si un amic de-al lui. E, amicul asta s-a pornit plin de entuziasm sa ne ajute! Si ii mergeau picioarele cu roaba de i-am recomandat la un moment dat ca la fiecare intoarcere sa dea o tura in jurul casei, sa mai avem si noi timp sa respiram! Bai fratilor, nu pridideam noi cu umplutul cat alerga iepurasul ala cu roaba!
E, necazul lui a fost ca nu-i tacea gura! de fapt nu ca nu-i tacea gura, dar eu rar am vazut un power-flower atat de sincer in teoriile lui! Ba calcula forta centripeta pentru a optimiza drumul roabei, ba povestea cum mananca el doar din doua in doua zile pentru a nu-si obosi organismul, ba ne explica despre rolul nu stiu carei izolatii, ba cum a murit catelusul lui drag strangulat intre doua butoiae..
Ma, cum eu eram oricum cu bufnitele pe mine, am inceput sa-l faultez aproape la fiecare traznaie de-i iesea pe gura. Dupa ce l-am amenintat si a treia oara ca rup lopata pe el, a inceput sa ma intrebe daca m-a suparat cu ceva…si ca sa nu ma supar, ca daca a zis ceva, nu a zis-o cu intentie si ca deci nu se pune…
Daca eram in toane filosofice si cu vreo doua-trei pahare de vin in plus la bord, ii explicam eu „moartea caprioarei” pe tema asta cu „daca te-am ranit fara sa vreau nu se pune”…
M-am simtit insa dator sa ii explic omului:
– Nu, ma! Nu m-ai suparat cu nimic! Nu am nimic cu tine! Le am io pe ale mele! …si tu te-ai nimerit doar in drum…
Bietul om nu gresise cu nimic. Asa era el. Cu ciudateniile lui, asa cum toti le avem pe-ale noastre.
La faza asta chiar am fost mitocan.
Imi cer scuze!

Noapte cu Bacovia

In targul asta-n care ploua

Sa bem, maestre, un pahar

Si sufletul in seara asta

Hai sa uitam ca ni-i amar.

Hai sa privim o dansatoare

Cu pas salbatec si ciudat

Tot trupul dezgolit iti spune

Ca tot ce-i sfant a lepadat

Si band din vinul tulburat

Vom fluiera ciudata fata

Si ne-om simti in lunga noapte

Mai muritori ca niciodata.

Iar ziua va veni…purtand

Pacatul noptii ce-a trecut

Din barul trist, spre lume-afara

Vom amagi un suflet slut.

Si-n cei din jur noi vom vedea

Barbati care-au baut cu noi

Si-au fluierat femeia ce-si vanduse

Privirii noastre sanii goi.

Si-n orice dama ce si-o trece

Pe-alaturi gandul tulburat

Noi vom vedea o dansatoare

Cu pas salbatec si ciudat…

Un colibri cu aripile frante

Auzea zumzetul din jur…simtea gustul dulceag amarui al polenului ce-l inunda de-aproape.Inclina capul spre sus si parca era mirat ca inca e ziua. Dormise? Poate abia se trezise, caci parca se simtea obosit…
si totusi albinele si mustele nu se avanta inainte sa se zbiceasca bine roua.
Si totusi insemna cumva ca dormise.
In miezul zilei?
In miezul zilei. Toate au un inceput.
ar fi trebuit sa vrea sa se miste..stia ca atunci cand simte polenul trebuie sa zboare.
sa-l invaluie.
sa-l ameteasca
sa se desfete cu el pana floarea va ramane doar cu frumusetea cupei…o cupa imparateasca din aur fin si pietre pretioase…din care mesenii storsesera insa si ultima picatura de vin.
Stia ce ar fi trebuit sa faca..stia ce avea sa urmeze…si totusi ramasese acolo…
era satul?
Nu.
Parfumul dulce amarui al polenului il invada de peste tot. Stia ca ii e foame. Il durea in piept de foame.
Si totusi ceva ii spunea ca nu trebuie sa zboare.
Il enerva ca nu intelegea asta.
Cumva, pentru cateva clipe se facu liniste.
Si apoi viata intregii acelei dupa amieze izbucni din nou, parca mai puternic.
Frantura clipei aceleia, de dupa tacere si in crescandul uruit al verii nu-i mai lasa timp sa se gandeasca: zvacni spre norul parfumului dulce amarui.
Si-atat.
simti doar prabusirea.
…
era un colibri cu aripile frante.
Nu a avut cum sa constientizeze asta
ultimul lucru pe care l-a simtit a fost acela ca trebuia sa zboare