Arhive lunare: Februarie 2012

Jurnal de drumetie (Mila 35, 2007)

Iubesc muntele, imi este indiferenta marea… despre DUNARE insa nu cred ca am sa reusesc sa gasesc vreodata cuvintele potrivite. Am copilarit pe malurile ei, m-am aventurat printre valuri, m-am incantat mereu in taramul pe care a reusit sa-l creeze in Delta… Multe din povestile copilariei mele sunt de acolo, de la mal de Dunare. Ce explorari, ce expeditii! Treceam pe malul celalalt, in Insula Mare a Brailei si fugaream serpi prin tufisuri…sau pur si simplu ne inchipuiam niste Robinsoni Crusoe prin smarcurile de dincolo de dig. Cand am plecat de acasa, am plecat cu ea in suflet.
Mi se face dor, din cand in cand, si trebuie musai sa las toate balta si sa ma intorc acasa…
Ultima oara insa, a iesit cu cantec mai mult decat m-am asteptat.

Ne-am strans iarasi cativa nebuni si am hotarat sa dam o fuga in Delta. Inceput de toamana, inca soare, chef de duca si de voie buna… Poate prea mult chef de voie buna, incat am hotarat sa mergem fara fete, sa ne facem de cap. Cum socoteala de la bar nu se potriveste cu cea de acasa, evident ca au venit si fetele. Avantaj eu, momentan celibatar. Initial am facut planul sa ne ducem mai la vale, pe bratul Sulina, pana la Crisan, cu gandul de a gasi gazduire, poate, la rudele uitate si demult nevizitate ale tatalui meu. Nici planul asta nu a ramas in picioare, avand o contraoferta de la unul din fostii colegi de liceu ai fratelui meu, pentru mila 35, aproape de Tulcea. Bun si Tulcea!

Am ajuns vineri seara, ambitionati de a face neaparat o partida de pescuit la lumina lunii. Prima problema: nu prea era luna, ceata fiind in acea noapte cam ca la ea acasa. A doua problema: casa unde stateam era pe o curba, pe arcul interior, deci mal intins pana pe la 20-30 de metri. Si ultima dar nu cea din urma, fetele au decis ca e mai interesant sa stam la o masa in curte decat sa stam sa bem pe mal. Ne-am facut totusi damblaua o jumatate de ora, timp in care am reusit sa agatam o lanseta si sa pierdem firul de la alta si ne-am tras la un gratarel, in livada.
De fete am reusit sa scapam pe la 2 dimineatza, :) cand somnul a reusit sa le adune prin locuri mai calduroase si posesoare de perne si paturi. Dupa inca o ora, gazda, incalzita si imbarbatata de la vin, whiskey si red-bull, s-a oferit sa ne treaca pe celalalt mal “unde sigur pica peste, ca e malul mai adanc”. Pentru ca si noi aveam la bord cota parte de vin, whiskey si red-bul, in jumatate de ora eram cu bete si fire gramada in barca. Pe la 3 si jumatate (noaptea), am inceput deci traversarea Dunarii, spre taramul cel bogat in peste. Ne ghidam prin ceatza de la luminile complexului Mila 35, aflat pe malul cel atat de jinduit de noi. Ne apropiasem binisor, cand vaslasul s-a hotarat sa lase barca putin in scurs, mai la vale….luminile de la complex au disparut, se auzeau doar lopetile clipocind in apa si toti eram cu ochii incordati sa zarim malul. Dupa vreun sfert de ora, l-am zarit! Eram ACOLO! Sari din barca! Sari inapoi in barca, caci de pe mal sarise un caine…
Ma rog, s-a potolit cainele, era foarte prietenos cu gazda… Parca prea prietenos, ca l-am si intrebat: ”- Nu cumva e cainele tau?; – E pe naiba, nu avea cum sa treaca la fel de repede ca noi…si uite ca asta e uscat…seaman, ce-I drept, cu unul din ai mei”. :)
Ok. Fain frumos pana aici. Am facut un foc, am intins firele si ne-am apucat iar la povesti la o sticla de vin.
“-Hei, unde sunteti?” de mal de apropiase o barca, in mod cert bulversati si ei de ceata deasa
“-Pe mal” a venit raspunsul promt si corect(dar total inutil) al gazdei.
“- pe mal, pe mal…dar pe care mal?”
“- pe stangul!”
“multumim frumos!” si s-au dus in ale lor.
Noi, am luat-o de la capat. Cu vinul. Ca pestele nu tragea ioc. Ba unul dintre noi, nu stiu cum dumnezeu, reusise sa pice si-n apa. Adica nu ne-a mirat prea mult ca a alunecat, dar nu intelegeam cum de era fleasca dar reusise sa nu-si ude incaltarile! Ma rog, nebanuite sunt caile domnului! Noroc ca aveam ditamai focul de tabara langa noi.

Eu mi-am facut la un moment dat un culcus din vreascuri mici si am dormit precum viezurii prêt de o jumatate de ora. Suficient cat sa prind puteri. Intre timp, fratele meu reusise sa scoate un pui de salau, cat sa nu spunem ca ne chinuiseram degeaba. S-a trezit si gazda(adormise pe direct pe mal, vegheat de caine) si ne-am pregatit de plecare. Gazda, cu ochii mai limpezi, ajunsese intre timp la concluzia ca totusi era cainele lui si nu intelegea cum de ajunsese jigodia inaintea noastra, si uscat pe deasupra! Cand sa plecam, alta dandana: nu voia cainele sa urce in barca! Hai, i-al de ceafa si da-i la rame! Dupa ce am prins vreo douazeci de metri distant de mal, AM INTELES!
Noi fusesem tot timpul pe acelasi mal de pe care plecasem! Ne intorsese curentul dupa ce pierdusem reperul luminilor de la complex! Ne-am uitat unii la altii si ne-a bufnit rasul! Ca ce altceva era sa facem. Am inteles cum de ajunsese cainele inaintea noastra acolo, uscat, am inteles de ce bietul animal nu voia sa urce in barca… ne gandeam cam cata carne aveam in frigider de la cei pe care ii ghidasem gresit, si cam cat ratacisera ei pana au inteles ca nu mergeau bine…

Oricum, nu era timp sa ne gandim prea mult la ei, caci incepea alta zi. O zi care a spalat toate pacatele noptii trecute: vremea a fost exceptionala, noi am fost relativ cuminti, am prins si peste(stiuca a picat la 6 lei kilul si carasul la 4 lei kilul, direct din barca unui bastinas), ne-am dres cu un bors pescaresc de statea matza-n coada…. Si seara, am luat-o de la capat cu vinul! Ca o viatza avem! Iar a doua zi iar era luni…si iar trebuia sa mergem la munca…si sa ne aducem aminte ca aveam chirii de platit…sau rate la banca… iar trafic si zgomot..
Mai e nevoie sa spun ca am plecat de acolo uitandu-ne inapoi?

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria eu, jurnal

Iubiri de metrou (II)

Iar intrasem in transa: eram atent doar la masini…sunt pur si simplu zile in care gandurile nu vor sa stea la locul lor. Si nu stau ale naibii nici in ordine: sar de colo-colo, cu tot soiul de idei, de amintiri, de planuri..Sunt haotic in momentele astea…Par oarecum baut. Cand ma trezesc, ceilalti se uita ciudat la mine. Stiu ca nu vorbesc de unul singur…dar e posibil sa oftez, sa murmur cate ceva…
Intr-una din zilele astea stateam atarnat destul de cuminte de bara, in metrou…si, intre doua ganduri, oftez..si..pauza…arunc ochii in jur, constient ca iar bramburisem de-aiurea, prin alte lumi, cautand in ochii celorlalti marturii ale ratacirilor mele.
Privirea mi s-a innecat brusc in luciul apelor a doi ochi crapui ce ma priveau amuzati.
Am deschis gura, vrand parca sa spun ceva, blocat de penibilul situatiei: EA era prea departe..ar fi fost ciudat sa-i spun ceva…si ce sa-i spun? Voiam sa ma scuz, prins aupra faptului..
Cu ochii bufnind deja de-a binelea de ras, incepuse sa-si miste si ea buzele: mi-a luat cateva secunde sa imi dau seama ca ma imita. Atunci mi-am lungit si eu obrazii in zambet.
Am lasat capul in jos, cersind o pauza de gandire. Cand am ridicat ochii din nou, isi plecase si ea fruntea…Ma rog, asa am crezut: am vazut mijindu-i un zambet de sub bretonul taciune care-i incadra arcadele. Carevasazica, jocul continua: ma pandea, vicleana!
Pana sa pun cap la cap o capcana, a trebuit sa cobor..mi-am dat seama in ultimul moment, cand luminitele de semnalizare deja palpaiau. Am facut repede cativa pasi pe peron, apoi, m-am intors, traznit: de ce coborasem? M-am intors, cautand-o… se uita si ea, la zapacitul de mine..a intuit gestul a nehotarare pe care il schita mana mea ridicata.. a ridicat si ea din umeri, inclinand capul pe unul din ei. „ce sa-ti fac?”
Metroul deja se pusese in miscare
Mi-am continuat drumul inciudat. „esti varza!”
……….
Peste cateva zile am regasit-o! nu puteam sa spun ca nu sunt norocos! Nu ma zarise..poate nici nu ma mai stia..i-am cautat ochii ..si apelor lor s-au luminat cand m-a intalnit. O luasem eu prin surprindere de data asta. A tradat-o gestul de a-si aranja parul dupa ureche. I-am imitat gestul: jocul reincepuse!
Cu o statie inainte de destinatia mea, a coborat. Stiam ca data trecuta ramasese in tren…De data asta eram hotarat sa cobor la statia ei. Statia neasteptata m-a dat peste cap. EA facuse cativa pasi pe peron, sa scape de micul suvoi uman si se oprise. Pana sa ma dezmeticesc, usile se inchisesera. Ma asteptase. Iar a zambit, un pic mai trist, ridicand usor din umeri si inclinand capul spre unul din ei.. „ai fost prea departe ”
–––
Am cautat-o in zilele ce au urmat..ma plimbat prin tren, atat cat se putea la orele diminetii. Coboram la fiecare statie si asteptam urmatorul metrou.
Intr-una din zile m-am urcat aproape in fata ei.
Ne uitam, eu nevenindu-mi sa cred, ea oarecum surprinsa. Si-a adunat un pic sprancenele spre radacina gandurilor, de parca se pregatea sa spuna ceva ce avea sa doara. N-am vrut sa aud o dojana…am incercat sa destind umbra ce se lasase peste ochii ei caprui, incruntandu-ma si eu..
A izbucnit in ras!
Am ras si eu..dar foarte putin..ea se intristase, lasand privirea in jos, strangandu-si bratul stang cu cealalta mana. Pana ca intre noi sa incolteasca vreun cuvant am ajuns in urmatoarea statie..
M-a privit repede, s-a intors brusc..tragand spre iesire o geanta mare de voiaj…A iesit, a facut din nou cativa pasi pe peron…si iar s-a oprit.
Intelesesem tristetea ei.
Intr-o incercare de dezmeticeala, am incercat sa strabat prin usile ce se inchideau.
De pe peron, capul ei clatina intr-un zambet dulce-amarui… „prea tarziu”..

15 comentarii

Din categoria eu, imaginatii

Iubiri de metrou (I)

Mã distram iarãşi catalogând…tipuri…stereotipuri…galerie de feţe…atitutini…acrituri…zâmbete uitate pe haine de la desparţirea de celãlalt de acum nici o  jumãtate de orã…
Nu m-am gândit niciodatã în ce tipar m-aş încadra eu…am şi eu ciudãţeniile mele, dar sigur sunt încã atâţia ca mine..
Mulţi se sperie când îmi întâlnesc ochii…sunt surprinşi când întâlnesc pe cineva mai puţin robotizat…îi privesc din plin, le vânez reacţiile…încerc sã ţin atârnat un zâmbet în colţul mustaţii.

În tren, iarãşi mãşti….iar automatisme…şi ale mele printre ele.
Caut “altceva”-ul…
Nu apare întotdeauna.
Azi e.
O EA.
Într-un grup.
Trei fete şi doi baieţi.
EA strãluceşte…
Nu e foarte mare de înãlţime, e chiar micuţã…e lume, nu îi vãd decât faţa şi umerii…şi pãrul blond-alun, spre şaten, cârlionţat, tãiat la nivelul umerilor.
Privirea s-a oprit direct pe ea şi am zâmbit…nu aveam cum sã nu zâmbesc…radia bucurie!
Unul din baieţi, mai înalt, stãtea uşor aplecat spre ea, din lateral..”prietenul ei” -m-am gândit-
Povesteau ceva…prindeam frânturi pe care nu m-am strãduit sã le urmaresc. Nu mã sãturam sã-i beau fericirea, optimismul, bucuria…radia a proaspãt, a viaţa abia pârguita…
Şi de ce sã nu fi fost aşa?
Era probabil lângã cel care-i împãrtãşea nebuniile, exuberanţele, gândul de mâine…
Era printre prieteni.
N-aveam timp nici sã o invidiez..mã bucuram de bucuria ei..
Ceilalţi parcã abia puteau sã-i facã faţa…discuţia se muta de la unul la altul, dar orice impas, orice pauzã era natural şi instantaneu spulberatã de gândurile ce înmugureau printre cârlionţii blond-alun…
La un nod de staţii, ceilalţi au coborât …un mic şoc…nu mã aşteptam-
Nici unul din bãieţi nu a sãrutat-o..M-am uitat curios dupã cel pe care îl crezusem -îl intuisem- ca fiind prietenul ei…ţinea de mânã una din celelalte fete.
EA, conducându-i, se apropiase de mine…venise în faţa mea, îi simţeam mirosul pielii…proaspãt, ca dimineaţa vârfului de munte…
Am închis ochii şi o recream din mirosul ei..
Din fiecare hop al metroului îi vedeam atomii jucându-se în distanţa de douã lungimi de gãnd dintre noi.
Apoi a fost ceva …
O curbã mai bruscã…şi pânã sã-şi desluşeascã dezechilibrul, palma mea stângã o sprijinea din spate, undeva în patul omoplatului, cu vârful degetelor odihnindu-se pe culmea domoalã a umãrului ei.
A întors capul -nu speriatã, nici intrigatã- ci simplu, cu un zâmbet ce aştepta sã grãiascã pentru ochii ce mã cãutau curioşi.
Nu ştiu ce o fi gãsit în ochii mei.
Poate aceeaşi curiozitate.
A rãmas câteva clipe aşa.
… nu m-am simţit stingherit.
Am înclinat uşor din cap, zâmbind.
Mi-a întors salutul, stârnind şi mai straşnic primãvara salcâmilor mei.
A întors capul, privind spre înainte…dar nu s-a mişcat.
Eu nu mi-am retras mâna.
A coborât înaintea mea. M-a mai privit o datã, apãsându-mi vârfurile degetelor cu degetele ei.
A zâmbit din nou şi a ieşit încet, fãrã sã se fi întors vreo clipã cu totul spre mine, lãsând mâna mea sã se scurgã…

Imediat dupã ce s-au închis uşile  s-a oprit, s-a întors, mi-a gãsit privirea…şi mi-a condus plecarea cu un zâmbet ce grãia parcã pentru ochii unui cer de primãvarã…

10 comentarii

Din categoria eu, imaginatii

Cica…”ramai liber”. Punct „ro”

S-a intamplat ca intr-o seara a intarziat mai mult metroul. Si tot mergand eu agale de la un capat la altul al falezei (peronul , adicatelea), am zarit agatzat pe unul din stalpi, un manifest. Ca tot aveam o gramada de treaba, am stat de mi-am aruncat un pic ochii pe el. Manifestul chema la protest impotriva documentelor cipate. Adicatelea alea cu CIP :) . Am dat din umeri si am trecut mai departe. Mi-a ramas insa pe creier adresa de web din finalul manifestului.
Cica „ramailiber.ro”. Pana la urma, stateam eu si ma gandeam, care-i legatura intre libertate si nenorocitul ala de cip? Ca, din cate stiu, nu are cin’ stie ce informatii. Da, sunt date cu caracter personal, dar difera doar modalitatea de citire. In comparatie cu datele de trebuie sa ti le lectureze tovarasul organ cand e cazul. Mare chestie! …Poate e mai bine asa: mai sigur inveti pe cineva sa treaca docomentul peste un aparat de citire si apoi sa apese ritualic cateva botoane decat sa-l inveti sa citeasca :)
Si, pana la urma, libertate de la ce? Ca io unul nu ma stiu cu musca pe caciula. Eh, nu-s io ala mai sfantu’ din cetate, dar, mancati-as sufletul, de la gandul mustrator al calatoriilor fara bilet pe RATB si psihoza urmarii mele, al lu’ Petru, de Interpol, SIE, SRI, CIA si alte cele prin accesarea datelor de pe cip…e vorba de multa tzigla lipsa….
Adica, in mintea mea aia simpla, cam ce libertate mi se ingradeste? a anonimatului? Hai sa fim sobri!

(Si, pana la urma, daca o iesi la iveala ceva putred, zic eu ca om sti sa indreptam facatura. Daca nu vom face asta, inseamna ca nu de doare chiar asa tare. Cam cum am vazut eu si faza cu protestele… -nota din 10.02.2012-)
In fine!
Ajung amus acasa si imi amintii de fluturas. Curios nevoie mare, si profitand ca am prins firul purtator de net, dau si caut. Adica aia cu ramailiber. Punct RO.
Cand se incarca prima pagina, imi scoate ochiul un articol „incepe insemnarea cu cifra fiarei – suntem obilgati sa acceptam noile carduri de sanatate”…Numarul fiarei. Aha! de-aia liberi! Atat de liberi pe cat ii lasa Domnul. Dumnezeu. sau…cum l-o fi chemand, fiecare pe limba lui. Incepeam sa ma dumiresc cam cum sta treaba. Mai jos, un articol impotriva primarului. Asta nu m-a mirat. Subiect: ca a mutat troita din fata teatrului national. Mda, nu pot sa zic ca a facut bine…da’ zic eu ca o sa fie reamplasata. Si ca exista autorizatie pentru chestia asta -dadadadaDADDA, stiu cum se fac autorizatiile astea; da’ bag mana in foc ca macar formal s-au asigurat ca au hartiile gramada si cu toate stampilele trebuincioase- Si, pana la urma, Teatrul National nu e chiar Patriarhia Romana.
In fine! Trec si de asta…deja ma cam lamurisem ce si cum e cu libertatea asta. Ma uit la semnatarii unui articol…il mai gasesc o data pe pagina. Zic: asta e ala de mai de din fatza. Mihai Rapcea. Hai sa vedem ce gasim de el.
Si am gasit, tata! De la cuvantari in Noua dreapta, la fraternizare intru revelatie spirituala prin f_u_t_@reala mistico-zeiasca. De-aia cu MISA, mai exact. Nu dezvolt, ca nu e un blog anti-Rapcea. Fiecare e liber sa se informeze si sa judece cat il tin neuronii.
Aaaaa…atat. Gata.
Nu-i asa ca parca n-am zis nimic in blogul asta?
Cei care cred asta, sa-l mai citeasca o data.
Si daca tot nu, apai sa-intrebe.

(18.01.2011)

3 comentarii

Din categoria eu, Social

golul

..n-am simtit cand stransoarea incepuse sa doara…era doar sentimentul innecator de lipsa..si golul ala urla sa fie umplut…si eu inca strangeam, cu disperarea innecatului care se zbate sa prinda din nou o gura de aer.. nu simtisem cum stransoarea aceea trecuse dincolo de piele si isi croia drum sigur printre muschi, printre oase, intr-o incercare nepamanteasca de a contopi acel ceva pe care il simtisem pana nu demult cand palpaind a resemnare, cand zbatandu-se ca din fata unei morti impotriva firii..si care acum simtise ca putea, din nou, sa traiasca…sa respire…
intr-un mod tampit, uitase sa respire: musca aerul, si in muscatura aceea nu observase ca buzele tale se insangerasera…nici glasul parca nu mai stia sa mangaie… grabit, incepuse sa ceara, sa zvarcoleasca vorbele ceva intre a cersi si a porunci…
Abia cand zvacnetul tau de ciuta speriata a dat glas de sperietura, am inteles ca acel ceva din mine trebuia sa se domoleasca..si am dat porunca bratelor sa-si inmoaie stramtoarea, si narilor sa se potoleasca si sa caute amintirea vremurilor cand stiau sa adulmece…
si golul meu s-a retras dintre venele tale mustind a viata si a ramas asa..asteptand,  sa vada daca va mai avea puterea sa aibe rabdare sa ia drumul, firesc, de la capat.

3 comentarii

Din categoria eu