Arhive lunare: Februarie 2014

Jurnal de drumeţie – Dor de ducă

Deh, de când priorităţile prioritizate m-au făcut să trimit cortul acasă, la Brăila, iar pe rucsac să las să se aştearnă praful, tot ce mi-a rămas, deocamdată, e nostalgia expediţiilor făcute parcă mai ieri. Iaca povestea uneia din ele:

==

(13 noiembrie 2008)

Tot din vechi…
Dar lasă bre, că pun eu iar gaşca pe drumurile patriei !!
Uite-aşa, într-o zi, s-a făcut din nou sâmbătă… şi cum nervii stăteau să pleznească în Bucureştiul ăsta balcano-orientalo-european, am zis că e musai să iau calea munţilor…
Cinci prieteni, o maşina, o hartă, ceva banuţi în buzunar… şi la drum, băiete, că nu mai e de stat. Am plecat dis-de-dimineaţă, de ne certam cu cocoşii satelor de pe centură pe primele raze de soare.
Am ţinut autostrada Bucureşti-Piteşti, o mică oprire în Piteşti să verificăm roţile şi am ajuns în Curtea de Argeş. Mă aşteptam ca fetele să fie mai pioase decât noi, dar până la urmă am observat că tarabele cu tot soiul de prostioare le-au ţinut atenţia încordată mai mult decât fântâna meşterului Manole. M-am uitat şi eu pe tarabe şi, judecând după puştile, cuţitele, mitralierele (de jucărie) cu sau fără semnale luminoase ce se etalau mai peste tot mi-am dat seama că încă nu scăpasem de aerul de talcioc ce voiam să-l las în urmă. Am aprins o lumânare, m-am gândit o secundă la cei ce-au fost, am lăsat un gând de speranţă pentru cei ce încă suntem şi am pornit iar la drum.
Am făcut un mic popas la Poenari, am pus stomacul la cale, am cumpărat pere de prin părţile locului şi ne-am avântat pe treptele ce duceau spre cetate. După viteza cu care mi se înmuiaseră genunchii mi-am dat seama că trecuse mai mult timp decât socotisem iniţial de la ultima plimbare pe munte. Sau poate încep să îmbătrânesc?…Cum-necum, am ajuns sus, ne-am minunat încă o dată de cum căraseră oamenii aia atâta piatră până acolo şi cum se căzniseră să ridice zidurile… Ne-am gândit noi că trebuie să fi fost oameni foarte puternici (ce-i drept, pe vremea aceea depăşirea dead-line-ului era pedepsit cu tăierea capului sau cu trasul în ţeapă), iar despre cei ce-ar fi vrut vreodată să atace cetatea am socotit că trebuie să fi fost nişte eroi de legendă, că noi abia ridicam privirea din pământ de oboseală, darmite să fi târât un scut după noi sau să fi trebuit să ridicăm un paloş deasupra capului…
Ruşinaţi de moleşeala oaselor nostre dar fermecaţi de panorama superbă ce ne-o oferea cetatea, am făcut calea întoarsă la maşină şi am continuat peripeţia. Din toate telefoanele, rude şi prieteni ne anunţau de nu ştiu câte coduri roş-portocalii pe Transfăgărăşan… Norocul nostru a fost că am fost destul de căpoşi să mergem măcar până la Vidraru. Iar ne-am minunat de puterea şi imaginaţia omului, am mai luat o amintire pe memoria digitală a aparatului foto şi am întrebat un poliţist despre cum se prezenta drumul pe mai departe. Omul ştia lucrurile puţin altfel decât urlau radiourile şi televizoarele: da, fusese furtună în seara de dinainte, da, erau porţiuni unde căzuseră bolovani şi copaci, dar drumul se curăţa chiar în timp ce noi pierdeam timpul vorbind şi avea trei-patru porţiuni unde se circula pe un singur sens. Ne-am uitat la Matizul nostru, am concluzionat că nu e TIR şi că prin urmare o reuşi el să se strecoare la drum strâmt… N-am văzut alţi munţi decât ai noştri până acum, dar dacă în altă parte e mai frumos înseamnă că trebuie să încep să cred în vise… Ne-am cazat destul de anevoios la Piscul Negru (locuri puţine şi oameni cam ciudaţi -poate sperau să prindă client pe mai multe zile, nu de-alde noi, pentru o zi şi-o noapte-) şi am fugit repede şi până la Lacul Bâlea. Eram călare pe geamurile maşinii fiecare pe rând sau toţi odată…”uite ce fain!… uite şi râul ăla… uite o cascadă… iaaaa… uite oile”… ce mai, orăşeni în toată regula. Când am ajuns la lac, alt moment de revelaţie… Mai fusesem eu de vreo două ori, dar nu cred că se poate cineva plictisi de munţii noştri… Am cumpărat doi litri de ţuică, să prindem bine de tot aerul local şi ne-am întors la vilă, la Piscul Negru. Mai pe grabă, am reuşit să terminăm un mic grătar până să înceapă  iar să plouă… am jucat table până la fulgerul care a trosnit fix în tranformatorul zonei, am aprins o lumânare cât să gasim drumul spre paturi şi… somn de voie.
Duminică, alt peisaj: ceţuri-ceţuri se ridicau dintre brazi, vârfurile munţilor se pierduseră undeva, în nori, apele se auzeau mai clar şi parcă de peste tot dimprejur… Am mâncat un mic dejun simplu şi eficient (omleta, clătite şi cafea) şi am luat iar Transfăgărăşanul în piept… Iar am făcut-o pe orăşenii (uite apa, uite oile… uite cascada) şi nu ne-am abţinut să nu ne oprim înainte de a intra în tunel. De sus, munţii se vedeau întretăindu-şi văile, ca degetele împreunate spre odihnă după o lungă şi trebuincioasă trudă. Stăteam şi mă uitam fără gânduri aproape, că vorbele mi le pierdusem de multişor… Bag eu de seamă că multe din poveştile pentru copii cu tărâmuri de pe alte lumi, uimitoare şi neasemuit de frumoase, trebuie să se fi născut aici, la noi…
Am avut şi momentul de glorie naţională sus, când am ajuns la lac şi am văzut străinii alergând de colo-colo arătând cu degetul, făcând poze, pierzându-şi privirile de jur-împrejur… “E frumos, nu? Voi nu aveţi asa ceva? Nu? Păcat! Dar nu-i bai, mai veniţi, că munţii ăştia nu pleacă nicăieri, rămân aici, cu noi…”.
Am coborât agale Transfăgărăşanul spre cascada Bâlea unde am mai poposit preţ de o cafea şi apoi am ţinut tot la vale, luând drumul Sibiului (nu ne-a lasat inima să nu dăm o roaită şi prin capitala culturală europeană)… Întoarcerea am făcut-o prin Făgăraş (proastă inspiraţie… drum în lucru =mult timp pierdut), Braşov, Valea Prahovei…
Am ajuns acasă, am lăsat rucsacul lânga pat, am descărcat repede pozele pe calculator şi am reluat firul călătoriei…
Când am închis calculatorul, am ieşit la o ţigară pe balcon… urlau manele de undeva, băieţii erau tot la colţ, la o bere… blocurile se ghiceau murdare printre umbrele copacilor… era cald … şi m-am trezit gândindu-mă: “…de ce m-am întors?”

Scrie un comentariu

Din categoria amintiri, eu, jurnal, printre oameni

Sperând

…din gândurile anilor trecuţi

(18 octombrie 2009)

Sperând, nu eşti mai puternic…
sau, de fapt, nu e puterea ta.
E o putere împrumutată. A tuturor firelor de aer şi nisip prin care se şlefuieşte visul spre care speri.

Sperând, nu eşti mai puternic.
Împrumuţi doar răcnetul, şi privirea aspră şi muşchii încordaţi de adrenalina de la acel tu pe care ţi-l închipui că aşa ar trebui să fie pentru a ajunge „acolo”.

Iar când ai ajuns „acolo” şi dai înapoi tot ce ai împrumutat, nu mai rămâi decât o amintire a unei idei, a unei stări de avânt, de „înainte”.
====
Aşa gândind, oare să însemne că pentru a ne simţi mereu puternici, va trebui să avem mereu ceva la care să sperăm?

2 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Restaurant „La Rambla” – sau o notã de haos boem

Uite-aşa a mai trecut un an şi tot aşa iaca, se fãcu din nou 14 februarie. Deşi oficial şi eu şi Pufoşenia mea am declarat cã nu ne raliem ideii de a adopta o sãrbãtoare strãinã(asta cu nenea Valentin – între noi fie vorba, din cercetãrile efectuate superficial de subsemnatul, de Dragobete, noi, românii, aniversãm acelaşi lucru, diferenţa constând în diferenta de zile dintre calendarul iulian şi cel gregorian), totuşi am dat vina pe faptul cã aniversãm un an de când ne-am înnodat unul altuia drumurile şi iacãtã-ne deci vineri, 14 februarie 2014 noi doi (eu şi Pufoşenia) în localul “La Rambla”, aflat fizic în Bucureşti, pe lângã Piaţa Victoriei, (Str. Grigore Alexandrescu nr.8) şi virtual la adresa http://larambla.ro

Am fost, am bãut, am mâncat, am ascultat muzicã, am vorbit de-ale noastre şi-am plecat.

Impresia generalã “de dupã” e cam aşa: meritã!

Acum, sã detaliem un pic.

Localul e împãrţit în douã: prima intrare e pentru parter, care gãzduieşte nefumãtorii iar scãrile trimit fumãtorii la etaj. Intrãri separate, deci nefumãtorii sunt ok şi total protejaţi.

Dacã e sã fiu cârcotaş şi sã vreau musai sã le caut nod în papurã, pot sã bombãn cum cã la cât de elegant le e blazonul, haosul pe care l-am simţit nu le face deloc cinste: la intrare (şi la parter şi la etaj) nu ne-a întâmpinat nimeni şi a trebuit sã cãutam pe cineva de-al casei care sã ne îndrume. Nu e mare bai, cã n-a fost ca şi cum am fi rãtãcit ore în şir printr-un imens castel, dar… Apoi ospãtarii erau cumva aerieni, chiar un pic haotici. Plãcuţi la vorbã, dedicaţi, implicaţi dar parcã un pic depãşiţi de ce se întâmpla: apa au uitat sã o treacã pe comandã(şi, evident, a venit la “tura a doua”), paelia a venit cu legume in loc de fructe de mare (se încurcaserã comenzile), la vinuri, deşi le-am spus cã nu sunt un cunoscãtor al vinurilor spaniole, nu au reuşit sã mã lãmureascã prea bine “ce şi cum” (îi rugasem sa ne recomande un vin mai puţin taninos)…de-astea, de zãpãcealã. Şi nici nu pot sã spun cã ar fi avut o scuzã pentru ca era aglomerat: erau 3 ospatari la cam 25 de persoane împãrţite pe la vreo 9 mese – deci, rezonabil, din punctul meu de vedere.

No, dar cam atât cu bombãnelile.

În rest, numai de bine: localul în sine te proiecteazã (mã rog, pe mine m-a proiectat 😛 ) într-o atmosferã elegantã, cu iz interbelic, cu linii simple, parchet scârţiitor şi mobilã solidã. Muzichia este o adevãratã experienţã pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu repertoriul spaniol(recunosc, cu ruşine, cã la capitolul ãsta nu stau deloc bine) – la un moment dat Pufoşenia a remarcat amuzatã cã melodia din fundal învelea discuţia noastrã ca într-o scenã de telenovelã 🙂

Ospãtarii, chiar dacã noi i-am gasit haotici, erau politicoşi fãrã sã fie nici groteşti nici greţoşi, erau deschişi şi sfãtoşi, generând un farmec aparte încât mie, unul, mi-au lãsat impresia cã vorbeam pur şi simplu nişte unchi în sufrageria cãrora poposisem la ceas de searã.

Vinurile, chiar dacã deloc ieftine (5 pahare de vin au adunat jumãtate din nota de platã) se gãsesc într-o paletã variatã şi, raportat la ce am încercat noi, foarte savuroasã. Recomandarea mea: cereţi catalogul de vinuri, s-ar putea sã vã lãmureasca mai bine decât ospãtarul şi clar mai bine decât meniul.

Mâncarea…ei, mâncarea a fost pur şi simplu savuroasã: ca orice casã care se respectã, pânã sã ne hotãrâm cu ce sã ne delectãm, pe masã şi-au fãcut apariţia (din partea casei) o cremã de brânzã fooooarte bunã (o sa fie mulţi de “foarte bun” la capitolul ãsta 🙂 ), douã chifle bune-bune şi mãsline excelent alese! La antreu am ales “Calamares a la Andaluza” şi, deşi eu nu agreez defel fructele de mare (nu-mi place izul de nãmol :-/ ), ei bine, pânã şi eu i-am declarat ca fiind foooarte gustoşi! La felul principal Pufoşenia a ales Orez ‘Abanda’ (cu fructe de mare – deh, avem gusturi complementare J ) iar eu am preferat, prudent, muşchiuleţ de porc ‘Stroganoff’, la care doar cei şapte ani de-acasã m-au oprit sã-mi ling degetele! A fost excepţional! Profit de ocazie şi transmit sincere felicitãri bucãtarului! Pentru desert Pufoşenia s-a oprit la un “cheese cake”, din nou delicios şi, probabil pentru cã era “Valentine’s”, din partea casei pe masa noastrã a mai poposit o prãjiturã în formã de inimã (ceva gen mousse).

Având în vedere blazonul firmei, cantitãţile şi MAI ALES calitatea celor degustate, preţurile mi s-au pãrut pur şi simplu corecte (le gãsiţi afişate pe site). Ba chiar pot spune cã am mâncat în alte locuri mai scump şi nu cu acelaşi destrãbãl de gust!

Ce sã mai spun?

Atât doar ca, privind în urmã, pânã şi haosul de care am vorbit mai devreme a pãrut cã, de fapt, nu avea cum sã lipseascã, fiind chiar necesar pentru ca “La Rambla” sã devinã pur şi simplu o experienţã boemã pe care o recomand tuturor!

4 comentarii

Din categoria printre oameni, Social