Arhive pe categorii: in_vino_veritas

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Aveam vreo 24 de ani când cineva m-a întrebat, într-o discuţie serioasă, “ce vreau eu să fac în viaţă”.  Adicătelea, cu ce trebi simt eu că pot încropi o carieră. Am deschis gura să dau răspuns şi am rămas cu ea aşa. Căutând răspunsul, adică.

Ştiam doar că n-o să fac pentru încă multă vreme ceea ce făceam atunci. Dar…cam atât!

Au trecut de atunci destui ani. Pe scurt, până acum, am lucrat la un ONG, la un partid politic, la o firma de intermedieri imobiliare, în publicitate, în bancă. Şi, în toţi anii ăştia, nu am găsit răspuns la întrebarea asta cu “ce vreau eu de fapt să fac”.

În toate slujbele de peste timp m-am implicat cât am putut de bine şi de responsabil dar…mereu a lipsit acel “zvâc”, acel sentiment că în respectiva profesie mi-am recunoscut “menirea”.

Acum vreo două luni însă, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că întrebarea nu că nu avea răspuns, ci nu avea un alt răspuns. Pentru că răspunsesem deja, de multişor…

 

Înainte de a da examen la facultate, când a apărut lista universităţilor, cu locurile aferente, eu am încercuit ferm “Facultatea de Pedagogie”. Nu ascund faptul că mă visam un soi de “dom’ Trandafir” dar, oricât de romanţată mi-ar fi fost alegerea, e cert că mi-am dorit să fiu învăţător. Tata m-a luat pe după umeri şi mi-a explicat, la fel de ferm, că dintr-un salariu de dascăl nu îmi voi putea întreţine cum se cuvine o familie.

Şi am urmat, astfel, altă cale. Care cale, bineînţeles, s-a tot schimbat peste vreme.

Dar mi-am dat seama că, de fapt, de aceea, aparent, nici în ziua de azi nu am răspuns la întrebarea “ce vreau să fac”. Pentru că ştiu că nu voi face niciodată “ceea ce vreau să fac”.

Mno, dragii moşului, eu nu zic că o fi pentru toată lumea la fel, dar, rogu-va, pe cei care încă parcă nu îşi recunosc drumul că fiind al lor, să se mai uite şi-n urmă, poate au trecut de mult de răscrucea aceea…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Ştanţă cotidiană

Televizorul e închis,

Yala-i blocată, lanţu-i prins,

Şi am pus geamul pe “batant”

  • doar cerul l-am lăsat înalt.

Problemele de zi cu zi

Mă fac a nu le auzi

Şi cu-ale lumii toate stinse,

Să văd: oare mai ştiu de vise?

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Întoarcere

De dincolo de mine, mă-ntorc iar către gânduri
Aşteaptă cam demult să le aştern în rânduri,
Aşteaptă cu răbdarea ce-o ai când trece-o vârstă:
Spre ele azi mă-îndrept, un orb pe-o punte-îngusta.

Vibrau odinioară la orişice culoare,
La orice fir de umbră priveau întrebătoare
Şi-apoi, în fapt de seară, cu luna pală sfetnic
Stăteam şi ne-aminteam, pe toţi bârfind netrebnic!

Eu m-am pierdut, treptat, mai mult tot înspre mine
Şi-am devenit, stingher, un altul doar cu sine
Dar iată, să le-aştern pe inima, în rânduri,
De dincolo de mine mă-ntorc iar către gânduri!

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, rataciri bahice, versuri

La început

La început de viaţă
Copilului cel nou
Pentru-a alege, lucruri
Se-ntind pe un platou

Atras de-a lor culoare
De zumzet, de sonor,
Şi-alege omuleţul
Destin în viitor

Zâmbind spre marea taină
– La ce-am avut eu gândul? –
Am ezitat o clipă
Şi am ales cuvântul

4 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, versuri

Rana de luntre

Rana de luntre e o zbatere între doruri: între tânjirea după frumuseţea şi farmecele sălbăticiei şi nerăbdarea de a ajunge în căldura casei.

E o rană tare afurisită, căci e crestată în apa sufletului şi doar prea puţini ştiu să o vadă, iar de înţeles, nici tu nu reuşeşti să-i dai mereu o desluşire…

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, rataciri bahice

Zic şi eu(despre relaţii)

Relaţii care au început extrem de frumos au eşuat lamentabil, aşa cum relaţii aparent imposibile sunt încă în picioare…

La un moment dat am ajuns la concluzia că nu există o “reţetă” universală pentru succesul unei relaţii, dar am considerat mereu că sunt mult mai durabile relaţiile bazate pe o prietenie sinceră, cuprinzând acele atribute care în ziua de azi sună atât de demagogic: încredere şi respect reciproc.

 

Dacă e totuşi să mă încăpăţânez să creionez o “reţetă de succes” a unei relaţii, atunci aş zice cum că secretul nu constă în compromis(imagine a toleranţei) cum nu stă nici într-o potrivire aproape totală, până la pierderea identităţii  LUI în EA (sau invers), după cum nu stă nici în existenţa contrastelor care creează doi poli ce se atrag metafizic.

 

Secretul constă în conştientizarea sensibilităţii celuilalt şi, după conştientizare, în îmbrăţişarea acelei sensibilităţi.

 

Musai trebuie să existe aceşti doi paşi: pentru că simpla conştientizare poate fi un proces strict intelectual, sortit să rămană steril, ca orice observaţie care rămâne doar o observaţie.

Cred că e cam ca atunci când Nichita a zis: “să spui ierbii că este verde, nu este o recunoaştere”.

Când SIMŢI sensibilitatea celuilalt, al doilea pas, cel al îmbrăţişării, când vine ca un semn al unei potriviri fecunde, primăvăratice, vine aproape instinctiv, cum iarăşi superb a completat Nichita: “să spui ierbii că ESTE, este o recunoaştere; şi bineînţeles că te transformi în cal şi te apucă foamea”.

 

Altminteri, toate floricele şi bravadele, toate poeziile şi toate încântările generate de eventuale sclipiri de autentic şi originalitate nu vor rămâne altceva decât experienţe punctuale, a căror amintire e oricând atât de uşor de risipit de probleme şi de situaţii de un banal poate grotesc.

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

 

==

 

Hanibal

(Eugen Jebeleanu)

 

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Zic şi eu(despre iubire şi ură)

Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!

Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.

Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.

Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…

În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.

Aşa cred.

Zic şi eu.

3 comentarii

Din categoria eu, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, rataciri bahice