Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.
Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.
Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.
Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?
Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.
Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.
Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!
Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.
Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.
Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:
“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”
Corect! Aşa-mi trebuie!
Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?
mihaipetru 