Arhive lunare: Noiembrie 2014

Fantasmagoria unei potriviri tânjite

Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.

Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.

Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.

 

Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?

Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.

Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.

Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!

Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.

Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.

Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:

“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”

Corect! Aşa-mi trebuie!

 

Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?

Scrie un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, jurnal, rataciri bahice

Semn de oboseală

Dimineaţă, la început de zi de muncă, eram la “prima cafea” cu un coleg, la fumuarul “nostru” de la etajul doi şi, între vreo două gânduri şi câteva priviri strecurate în stradă, am surprins un accident, în faţa clădirii, pe Calea Dorobanţilor.

Pur şi simplu o tamponare din spate. Cel păgubit, o matahală de om, a ieşit furios din maşină şi s-a repezit la maşina celuilalt. S-a răstit, a bătut în geam, a tras de portieră să o deschidă…

Reflex am procesat scena şi i-am spus colegului:

  • Uite şi tu reacţie de România! În loc să vadă ce s-a întâmplat, să tragă maşinile pe dreapta şi să vadă ce şi cum, să rezolve situaţia, păţitul a ieşit hotărât să-l ia pe celălalt de guler! Bine, cine ştie care era şi situaţia lui…poate avea un copil în maşină…dar dacă era un copil şi-n cealaltă maşină? Cum ciorilor să reacţionezi AŞA?

Colegul meu a închis sec discuţia:

  • Naţia asta nu se mai vindecă, Petrică! Gone forever!

De obicei încerc să apăr “naţia asta”. Dar azi n-am mai zis nimic.

Am început să obosesc şi eu.

Scrie un comentariu

Din categoria fustrari, jurnal, printre oameni, Social