Arhive lunare: Noiembrie 2011

Semne

Răsuflu greu, ca la sfârşit
De drum de braţe peste valuri
Când simţi dureri în coş de piept
(înţepeniţi de-aiurea, plauri…)

Şi teamă mi-e, ca de pedeapsă,
În aşteptarea palmei grele
Cu plesnet sec şi surd de vânt
Înţepenindu-se-ntre vele.

Şi-apoi răzbate nerăbdarea
A paşilor bătuţi pe loc
Ca prova-ntinsă spre-nainte
A vasului legat la doc.

Aceste semne mi le ştiu
Le recunosc, să nu fi vrut,
Cum din nisip şi ape, pietre,
Se-anunţă iar un început!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria in_vino_veritas, rataciri bahice, versuri

Silnicie

Zilele trecute a nins. Un pic. Dar a nins.
Eram deja pe baricade, cu nasul în tastaturã şi ochii aruncaţi pe sub sprâncene în monitor, cu gândurile împrãştiate, cum mi se întâmplã adesea. Şi am prins, aşa, parcã din altã lume, vorbele astea:
– “Uite! Ninge!”
La nici un minut, iaca şi un mail de la o coleguţã, de sãlãşluieşte pe alt etaj:
“Ai vazut cã ninge?”
Am încercat sã mai leg câteva gânduri pe o nu-ştiu-ce opinie, dar deja simţeam cã…ceva mã sâcâie. Mi-am ridicat şi eu ochii spre geam.
Nimic.
M-am ridicat de la birou şi m-am dus la fereastrã.
Nimic.
Cât voiam sã vãd dintr-o fulguialã de câteva minute? Am deschis geamul şi am strecurat un ochi pe stradã.
Nimic.
Cât voiam eu sã ştie sã pãstreze Bucureştiul ãsta bolnav din câţiva fulgi zburliţi de zãpadã?
M-am întors la ale mele, cu un gust de dezamagire amãrui între gânduri de care n-am reuşit sã scap toatã ziua. Şi toatã ziua mi-au revenit în minte imagini pe care le-am crezut uitate, din anii copilãriei, când asteptam hãmesiţi prima ninsoare. Era de-ajuns sã vedem norii plumburii adunându-se şi ne cãţãram pe fotoliul de lângã geam, cu nasurile lipite de sticla rece, pândind fulgii pânã acolo încât ni-i plãsmuiam în minte din amintirile ninsorilor din anii trecuţi. Ba încã, într-unul din ani, mânaţi de nerãbdare, am facut şi o incantaţie şi din incantaţie am încropit un mic numar de iluzionism, rãzuind scârţietoare de peretele balconului spânzurat la etajul 4, umplând aerul acelei dupã-amieze şi pãmântul din spatele blocului de picãţele de “zãpada artificialã”.
Şi dorul ãsta, frãmântarea asta, de a vedea prima ninsoare, m-a urmarit peste ani. Şi în fiecare an m-am oprit din ceea ce fãceam şi îmi târguiam cîteva secunde numai pentru mine şi pentru acei primi fulgi, oricât de zgribuliţi şi de prãpãdiţi ar fi fost ei.
Ce m-o fi apucat anul ãsta, sã mã înghesui în cele lumeşti, seci şi abstracte, mirosind a nimic, a greu şi a grabã şi sã las deoparte clipele acelea de le aveam pentru mine, nu înţeleg!
Când ciorilor am ajuns sã negustoresc atât de pãgubos între amintirile copilãriei mele şi prezentul atât de al altora, nu ştiu…
==
Mãi oameni buni, aşa m-a chinuit a dor amintirea primilor fulgi, de când mergeam în picioare pe sub masã, de mi se strânge şi acum inima când îmi dau seama de câtã silnicie am fost în stare!

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, jurnal

FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.

6 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu

Lepadare

Multe mi s-au tras de la carti.

Printre altele, am aflat despre Zei. Apoi despre alti Dumnezei. Si alti Isusi. De dinaintea lor. A celor despre imi povesteau mama si bunica. Am vrut sa stiu mai multe. Si am citit mai mult. Pentru ca discutiile cu ceilalti se blocau brusc. Fara nici un raspuns care sa-mi sature incapatanarea de a nu crede pur si simplu. Imi trebuia un argument. Un adevar de necontestat, ca axioma ce stabileste ca prin doua puncte trece o dreapta si numai una.

Prin clasa a zecea, profesoara de filosofie, intuind revolutiile religioase ce bantuiau pe unuii dintre noi, a convocat intr-o seara, in amfiteatru, un preot ortodox, un nene baptist si unul de nu mai stiu ce biserica a lui Hrtistos. Tremuram de nerabdare…ma gandeam cum au sa curga intrebarile..si cum vor veni inteleptele si misterioasele raspunsuri. Nu mai stiu care din ei a inceput insa discutiile exact asa: „- Nu are nici un rost sa negam existenta lui Dumnezeu, nu-i asa?”..Am ramas perplex si am pierdut momentul unei izbucniri care sa-l contrazica…si discutiile au alunecat intr-o zeama relativ insipida si pe cat se poate de neinteresanta…pentru ca toti vorbeau despre acelasi dumnezeu. Pe mine ma framantau ceilati. Aceia care se aratasera primilor oameni. Celor care au folosit focul. Si au inventat roata. Celor care ridicasera imperii …piramide…litere si coduri de convietuire…celor care dramuisera timpul si-l inchisesera in clepsidre…celor care desluseau universul din teoreme probate cu bucati de sfoara…Ma incitau acei zei ce inspaimantasera si fericisera atatea mii de semintii pe cand crestinismul intai nu a fost si apoi s-a itit ca un ciuline in campurile Baraganului.

In toata aceasta framantare, in primul chestionar oficial completat in clasa a dousprezecea la rubrica „religie” am scris apasat „ateu”. Inca nu eram sigur, dar erau prea multe intrebari la care lumea nu voia sa-mi raspunda.

Si m-am indarjit si mai mult cand, intr-o discutie cu cativa studenti la teologie am observat ca imi citau doar din Biblie in timp ce eu ii plimbam de la Mohamed la Krisna. Si i-am intrebat de ce nu imi aduceau argumente si din alte scrieri „- Pentru ca doar aceasta este cartea dreapta!” A fost cam prima oara cand am simtit gustul salciu si dureros al zabalei.

Am continuat sa citesc. Am hoinarit de la straniile civilizatii maya si inca la vajnicii vikingi, de la superbii persi la blajinii tibetani…s-a adunat multa frumusete..si mult dezgust….caci, oricat de frumoasa e capela sixtina, am fi murit in continuare ca animalele comparand interiorul corpului uman cu cel al unui caine .. Si nu, nici un razboi nu e sfant! In fine! Ajunsesem la un moment dat la un compromis: e o distinctie intre credinta si religie! Dar nu mi-a fost deajuns: am simtit ca nu sunt sincer cu mine. Trebuie ca undeva, candva, ceva a inceput totul. Cum spunea Eminescu „dar de-odata un punct se misca” Da, cred in aceasta prima miscare, asa de neinteles cum este ea, ca orice dumnezeu din atatia zei si dumnezei plasmuiti de frica, speranta si imaginatia oamenilor. Dar de aici si pana la a considera acel moment ca fiind o forta cognitiva care m-a creat, imi ghideaza drumul sau ma judeca in finalul vietii..oho! ho!

Numai!

De-ajuns!

Nu-mi trebuie un dumnezeu pentru a fi bun si pentru a ma bucura. Nu imi trebuie un dumenezeu sa-mi spuna ca nu e bine sa furi, sa minti. Nu-mi trebuie un dumenezeu sa-mi spuna ca trebuie sa-mi cinstesc parintii. Si nu, nu-mi trebuie un dumnezeu care sa ma izbaveasca in ultimul ceas pentru a muri impacat. Sigur voi muri cu un regret – ca sigur nu le voi fi facut pana atunci pe toate; si cu o mare bucurie: ca am reusit sa fac totusi atatea! Si iata-ma lepadandu-ma aceasta mare minciuna. Iata-ma fiind poate pentru prima oara sincer cu mine:  Nu exista Dumnezeu!

Suntem doar noi!

Hai, sa va vad!

Aveti curaj sa recunoasteti ca uneori sunteti pur si simplu, singuri?

2 comentarii

Din categoria eu

Si! 1, 2, 3, 4…

(miercuri, 24 februarie 2010)

„- Zi DA!
– Ma, la ce? de fapt, nu conteaza! DA! Acu zi in ce m-am bagat!
– Esti pe lista la un curs de dansuri”

eeee…p-asta n-o mai facusem pana acu!
Hai sa va explic intai cum is eu cu dansurile: ma, imi plac! si ma ambitionez sa ma zbantui! asta nu a insemnat niciodata ca nu am doua picioare stangi! Pe care le misc legate cu sfoara! :)
Dar, spre satisfactia mea, fetele apreciaza pana si zbantuiala asta…ma rog, nu toate. Dar marea majoritate apreciaza ca-mi ridic posteriorul de pe scaun!
Intotdeauna vor fi perfectionistii care nu vor dansa ceva ce nu stiu pentru ca „se uita lumea la ei”. In fine, fiecare cu pasarelele lui. De altfel, si eu am dansuri la care nu ma bag – de ce sa incurc oamenii? pai la o sarba, manca-v-as, daca ai gresit pasul risti sa te duci gramada! si sa mai iei vreo doi cu tine!
Dar, in general, nu prea fac mofturi! Mai ales ca odata cu nivelul alcoolului in sange creste direct proportional si self-esteem-ul! :)
Si iata-ma, deci, luand lectii de dans…

Concluzii dupa 3 cursuri:
– totul e ok daca ma gandesc la dans ca la o gimnastica ritmica -macar transpir! –
– lasa ciorilor muzica pentru ca oricum nu ai ureche muzicala si numara pasii (1, 2, 3, 4…)
– in general pasii de dans se opresc la 8! (ieri m-am trezit numarand „doisprezece, treisprezece…) :)
– doua picioare stangi raman doua picioare stangi! :)
===
lectiile continua!
===
PS: colegele care m-au atras in tarasenia asta mi-au aratat pe netlog filmulete cu target-ul lor la traznaile astea de lectii: sa invete bambucha!
M-am uitat si eu si le-am explicat ca si in limba romana avem un cuvant pentru ce se intapla pe scena aia: ii spune „PRELUDIU” :)

6 comentarii

Din categoria eu, jurnal

singuratate

inteleg acum copii care isi imagineaza ca sunt inconjurati de prieteni…
isi aseaza lucrurile atent, pentru a primi musafirii.
fiecare are ritualul lui…au cesti si ceainice…farfurii…sau jucariile noi pe care doar ei au voie sa le atinga…vorbesc mult …sau tac, inganand din cap vorbele imaginare ale papusilor…
sunt dulci…sau aspri…gata sa se astearna in fata celor nascuti din plasmuirea singuratatii lor sau impunandu-si fara posibilitate de cartnire pornirile dominatoare sau narcisiste, egocentrice, care i-au indepartat de cei calzi.
Neaparat toti trebuie sa gandeasca :”…cand voi fi mare..”
cand voi fi mare, nu-mi vor mai spune parintii ca nu am voie sa-mi invit prietenii…
cand voi fi mare vor vedea toti ca au gresit si vor vrea sa vina toti la mine…

Copii sunt copii…
nu pot inca sa inteleaga
Dar noi?
Noi ce scuza mai avem?
N-avem nici o scuza sa ne simtim singuri.

Un comentariu

Din categoria eu

Din nou la Dunare!

A fost greu pana l-am urnit pe tata. Se da dus la peste cum ma dau eu dus la discoteca. Nu prea intelege el ce placere se poate gasi in statul pe malul baltii cu un bat in mana. A! cu un pahar de vin e cu totul altceva! Dar cum feciorul lui nu prea mai calca p-acasa decat din doi in doi, si fiindca damblaua ficiorului cu malul Dunarii e putin incurabila, nu prea a avut de ales. Vedeti voi, noi nu spunem „ne ducem la pescuit” ci „mergem la peste”. Un pescar adevarat e intotdeauna optimist. Daca altii doar se duc la pescuit, noi chiar vrem sa prindem peste. Nu mult, „cat se ne miroasa mana”…

Finul tatalui meu e posedat de aceeasi dambla ca si mine, asa ca echipa s-a format repede: o masina, trei bete, patru oameni(eu, tata, finul si fina) si in rest optimism cat cuprinde. Si multa credinta! „…’dea Domnul sa nu ploua!”…Nu sunt un tip religios, dar intre religie si credinta e o maaaare diferenta -imi place sa spun ca eu si Bunul Dumnezeu avem o relatie speciala: ne respectam, dar nu ne salutam- Cred ca in ziua aceea Se cam plictisea si nu stiu de ce cred ca s-a nimerit sa arunce un ochi spre linia aceea de apa: norii multi au trecut pe deasupra, dar cand sa zicem ca incep sa se scuture, se pornea de nu stiu unde un pui de vant, cat sa-i mute un pic mai incolo si sa ne faca iar cu mana soarele.Tata, la peste, ca mine la discoteca: nitel stingherit, departe de a fi in elementul lui, dar vesel si atent sa nu strice cheful celorlalti si sa se faca util. Nu are rost sa va plictisesc cu detalii de specialitate, pentru ca nu sunt un specialist! Pur si simplu savurez momentul: piciorele goale in pamantul jilav, izul apei imbatand narile insetate de aer, vantul ce ma gadila pe la urechi, soaptele micilor valuri ce se sparg la tarm, fosnet de plopi si salcii in spate. Malul, destul de intins, nu era populat decat de obleti si cativa carasei. Buni si obletii: distractie mare, nu te plictisesti de loc. Ca in trei-patru ore nu prinsesem decat vreo 11 bucati(cat de „bucati” pot fi obletii), e cu totul alta poveste.

Eu eram mai mult atent la tata: ii e greu sa spuna cat tine la noi, dar, Doamne, cat de superbe sunt gesturile lui prin care ne arata asta! Se invartea pe mal, mai cu focul, mai cu bagajele dar cu ochii pe mine: sa nu imi las hainele pe pamant(la 11 deja eram doar in slip), sa nu stau direct pe pamantul jilav, sa nu ma prinda raceala(nu stiu unde ciorilor a gasit o bucata de poliester expandat), sa nu am paharul gol cand ma prindea pofta de vin… E interesant cum te simti din nou copil cand esti cu ai tai, chiar daca esti ditai galiganul. Pe la 12 admiram prada: 11 obleti care cat ai zice „peste” erau fripti intr-o farfurie. Plus putina sunculitza, cateva copane, ceva branza si gata masa.

Dupa ospat mi-am adus aminte de zicala „purcelusul cat mic/dupa masa doarme-un pic” si m-am trantit direct in iarba rara de pe sub copaci pandind un pui de somn dulce. Cam mustacea tata sub mustata lui a la Tudor Gheorghe, dar stia ca asta e o placere la care nu renunt asa ca nu mi-a zis nimic. Iubesc sentimentul asta, cand adorm in iarba: oftez intai, adanc de parca asi scoate din mine tot ce s-a adunat rau in ultima vreme; ma foiesc apoi, sa ma ranjez mai bine intre micile damburi, sa gasesc locul unde corpul meu se simte mai bine primit. Si in linistea care se lasa, simt firele de iarba care se revolta de tulburarea pricinuita si, inaltandu-se pe langa mine parca vor sa ma lege de pamant.Finul nu ma lasa insa prea mult sa picotesc – a gasit el o solutie sa relanseze distractia: undeva la vreo trei metri de mal m-a rugat sa plantez un bat de care era legat un juvelnic, in care fusesera aruncate cateva bucatele de paine. Orgie si destrabal printre obleti: nu mai pridideam sa sondam sevrajul din spatele juvelnicului cu liniile unditelor noastre. La un moment dat m-am oprit, am inchis un ochi si, cu celalt mijit, m-am uitat spre soare: parea ca inca mai are de stat departe de nori asa ca m-am hotarat sa-mi astampar pohta care ma manase spre casa din coclaurile prafuite ale pseudo capitalei nostre europene: o baie in DUNARE !!!

Fiecare cu damblaua lui cand intra in apa: eu am micul meu ritual. Intru incet, treptat: intai intru cu labele picioarelor si stau un pic sa ma bata peste glezne. Inaintez pana apa trece de genunchi si incepe sa urce pe pulpe, starnind un fior ca intr-un preludiu… Imi inmoi bratele in apa si arunc cativa stropi pe piept. Ma asez apoi in contra curentului si ma avant in apa cu un soi de tipuritura(cum zicea Nichita, ceva „care incepe cu un chiot, si se termina cu o besteleala): chiotul pleaca odata cu mine si se inneaca in primul val care, spargandu-se de piept,se aduna nod pe ceafa. Besteleala izbucneste aproape imediat, in ciuda soarelui care pana atunci prinsese pe pielea mea nuante de rosu aprins. Si apoi ma las prada nebunelii: dau din brate pana obosesc, de parca asi fi un evadat dintr-o ocna feudala care se-indreapta spre tarmul unde il astepta libertatea.Din pacate sedentarismul zilelor isi spun cuvantul si iata-ma obosind redepe. Ma mai balacesc un pic, ma mai las in pluta pe apa razand de gadilatura apei prin urechi…Ies, nu fara parere de rau, dar pentru ca trebuie sa ma zvand. La spartul targului apare si fratele meu cu mama. Nu stiu cum de data asta l-a rabdat inima sa nu faca si el o baie(e un innotator mult mai bun decat mine – in „tineretile” lui a trecut de mai multe ori Dunarea inot, lucru cu care eu nu ma pot lauda).

Am mai stat la un pahar de vorba, am intins din nou gratarul pe care am aruncat obletii prinsi in tura a doua -mult mai multi de data asta- si , ca de fiecare data cand te simti bine, a venit prea repede si ora placarii. Ne-am imbarcat in masina fratelui meu si ne-am amagit spre casa.

Dunarea s-a ascuns repede dupa plopi si salcii…

Nici ei nu-i plac despartirile.

=====================================- ==========================
Undeva, pe sus, Dumnezeu zambeste.

– Esti vesel astazi, Doamne!

– Am fost la peste, Petre!

 

 

4 comentarii

Din categoria eu, jurnal