Arhive lunare: Septembrie 2013

Nostalgia libertãţii

Deunãzi mã întreabã un prieten:

–          Bre, da’ de ce bãrbaţii însuraţi sunt geloşi pe cei neînsuraţi?

Am stat olecuţã, mi­-am rãscolit arhivele mentale sã “recitesc” episoade în care m-am întâlnit cu situaţia în cauzã şi i-am rãspuns cam aşa:

–          Bre, e simplu: cei care sunt singuri au libertatea de a fi aşa cum vor ei. Nu sunt condiţionaţi de a se mula pe forma partenerului. Chiar dacã îţi face plãcere, chiar dacã nu reprezintã o corvoadã, tot schimbi ceva. De exemplu, ea a aţipit lângã tine când tu te uitai la un film cu împuşcãturi şi bubuieli (o mie de tone de TNT pe milimetru pãtrat de film). Ea chiar ţi-e dragã. “Mult” e puţin spus. Te topeşti când îi vezi cãp’şorul culcuşit în scobitura umãrului tãu (da, ştiu, am o fixaţie cu “imaginea” asta 🙂 ). Eşti tot o duioşie când îi vezi chipul liniştit, dulce, împãcat în somn de toate frãmântãrile de peste zi. Aşa cã dai sonorul mai încet. Sau chiar închizi televizorul. Şi exemplele pot curge cu nemiluita: nu te mai duci în locuri unde altãdatã erai “de-al casei”, nu mai faci lucruri pe care înainte le fãceai la ordinea zilei, nu mai îmbraci o ţoalã care-ţi plãcea. Etc etc etc.

De cele mai multe ori trãznãile astea vin firesc. “Se întâmplã”, pur şi simplu. Nu simţi cã ai fãcut un sacrificiu. Dar, fãrã “dar” şi “poate”, ai oprimat o plãcere de-a ta. Nu conteazã la fel de mult precum mulţumirea pe care o ai pentru cã îl ştii pe celãlalt bine, bucuros, liniştit. Dar, în esenţã, ai fãcut ceva ce n-ai fi fãcut dacã ai fi fost singur.

Libertate.

E atât de simplu.

Un om “cuplat” (indiferent daca e sau nu cãsãtorit, indiferent dacã e bãrbat sau femeie) nu mai este “el”/”ea”.

Eşti “tu” doar atât timp cât eşti singur.

Faza aia cu “îl iubesc şi îl accept aşa cum e ”, nu cã e o “vrãjealã”, dar nu se întâmplã. Nu reuşeşte în fapt sã depãşeascã nivelul declarativ, de intenţie. Condiţionãrile tale faţã de tine apar chiar fãrã a fi solicitate de celãlalt. Asta, când iubeşti, bineînteles. Sau când mãcar îţi pasã de celãlalt destul de mult cât sã simţi cã trebuie sã faci ceva (sau sã nu faci) încât sã-l protejezi sau sã-l faci bucuros, dupã caz. Excludem, deci, cazurile în care ai lângã tine un “décor” şi te doare în bocanci de personaj.

Invidia aia de care vorbeai este de fapt nostalgia faţã de momentele când şi “însuraţii” erau ei înşişi.

Şi cred cã e firesc ca, uneori, pur şi simplu sã ţi se facã dor de tine.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Imagine

2 comentarii

22 Septembrie 2013 · 13:12

Rosturi

Iar au ruginit castanii. Dar ei nu se supãrã. Nici mãcar nu ofteazã. Nu gem.

Dintre frunzele tot mai rare se iţesc crengi uscate. Şi mai vechi dar şi altele decât cele de anul trecut. Dar ei nu regretã. Doar crengile acelea, uscate, mai scârţie, aşa, a poveste.

Şi, încet-încet, or sã cadã şi castanele. Una câte una, toate. Tot rodul lor. Dar ei nu se tânguie.

Castanii ştiu cã la anul vor înverzi alte frunze, vor porni, poate, şi ramuri noi şi sigur alte flori se vor transforma în rod.

Şi tac.

N-are rost sã te superi pe ce e menit sã cadã, sã regreţi ceea ce s-a uscat cum nu e rost sã te tângui dupã ceea ce te-a pãrãsit pentru a-şi împlini rostul sãu.

E firesc sã fii împãcat când înţelegi rostul firii şi rostuirea vieţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice