Arhive lunare: august 2013

Oameni şi pãsãri

Nea’ Manolache m-a ameninţat cã se ia de urechile mele dacã nu mã fac om serios şi nu las postãrile plângãcioase. Are dreptate, omul. Adicãtelea, cine n-a mai dat cu oiştea-n gard sau cu stângu’n dreptu’ când a fost vorba de ale inimii? Colcãie blogosfera de lacrimi, regrete şi întrebãri retorice. Şi procese: ale sinelui sau ale celuilalt. Despre aşteptãri eşuate în dezamagire, despre nepotriviri şi iubiri imposibile, trãdate sau care au fost doar închipuiri unilaterale.

Are dreptate. Aşa cã i-am promis cã mã fac om serios şi o sã las tânguirile pentru mine, dupã ce voi fi stins lumina în camerã. Şi calculatorul.

Aşa cã am sã scriu ca un om serios. Adicããã  …eu chiar voiam sã fac asta. Dar am vãzut o pozã trimisã de un prieten, în care surprinsese o turturicã în zbor. Şi, uitându-mã aşa la pozã, m-a pãlit un gând. Tot despre iubire, bat-o vina. Numai cã şi ameninţãrile lui nea’ Manolache sunt cât se poate de serioase! Aşa cã nu am de ales şi va trebui sã îmbrac gândul ãsta în alte haine. Adicãtelea, nu am sã vorbesc despre iubire. Am sã vorbesc despre ….viaţã, sã zicem.

Sã purcedem, darã: poza cu pricina prinsese turturica în zbor, aripile apropiindu-se în faţã încât pasãrea pãrea cã era pornitã într-o îmbrãţişare. Şi, aducându-mi aminte de zborul porumbeilor,  mi-am dat seama cã pentru urmãtoarea mişcare aripile aveau sã se departeze pânã aproape la polul opus. Şi iaca-aşa ideea de vã vorbeam mai devreme: iub… aaa…asta…viaţa oamenilor îşi gãseste metafore în zborul pãsãrilor.

Unii trãiesc precum  zborul unui colibri: ca sã poatã culege dulcele polen sunt continuu într-o febrilã zbatere de aripi.

Alţii îşi au viaţa precum zborul vulturilor: undeva sus, deasupra tuturor, majestoşi, impasibili la nevoile, bucuriile, culorile şi gândurile celorlalţi, dând alene din aripi, singuri sau cel mult doar împreunã cu perechea potrivitã.

Mi se strânge inima când mã gândesc la cei care trãiesc precum zborul ciocârliilor: sus, doar în sus, spre ideal, pânã la epuizare..

Viaţa altora e ca zborul gâştelor sãlbatece: mereu în cârd, ajutându-se una pe alta, cea din frunte uşurând curenţii pentru cele din spate. Deşi mereu într-o grãmadã, totuşi pânã la ultima zvâcnire de aripi  alãturi de acelaşi partener.

Alţii trãiesc precum zborul porumbeilor: cu mare efort, ducându-şi aripile dintr-o extremã în alta pentru a face zborul posibil.

Şi sã nu-i uitãm pe cei care zboarã precum..struţii: sunt pãsãri, dar, împotriva naturii lor, nu sunt în stare sã zboare.

Un sentiment aparte mã încearcã pentru cei care trãiesc precum zborul bufniţelor: tãcut, aproape nevãzut, fãrã emfazã… dar cei care reuşesc sã vadã acest zbor rãmân surprinşi de cât de plin de frumuseţe şi de puternic poate sã fie!

Ei, dragii mei, este cã e un strop de adevãr în rãtãcirile acestea ale mele? Hai, mai completaţi şi voi!

Chiar, vouã cum vã e …zborul?

Mmmm… şi chit cã se ia nea’ Manolache de urechile mele, tot o zic: nu-i aşa cã în general lumea iubeşte aşa cum trãieşte?Imagine

4 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni

Aceeaşi muzicã

O altã experienţã. Interesantã, bineînţeles. De la vârsta asta nu avem cum sã avem altfel de experienţe.

Vorbele celorlalţi. N-au cum sã nu fie. Mai ales alea cum cã “o sã iasã soarele şi pe strada ta”.

Gânduri. Logic! Adicã eu, acelaşi idiot dintotdeauna, gândindu-mã cum de s-a întâmplat aşa. Nu mai conteazã cum “aşa”. Conteazã cã iar am durerea aceea visceralã, cumva dulceagã (n-am sã înteleg niciodatã senzaţia asta de dulce) care îmi dã de veste cã iar am pierdut.

În aste din urmã nopţi, între bolmãjeli de om delirând (încercând sã recreez felul în care ieşea din gura ei cuvântul “Puf!” când mã alinta, rostogolind “u”-ul încât “Puf!”-ul devenea “Puof!”) am stat şi le-am pritocit pe toate câte s-au întamplat. Şi bune, şi rele.

Nu mã bat cu pumnu-n piept cã am înţeles cum a fost. Cã unele lucruri aşa sunt menite sã rãmânã, neînţelese.  Deh, tot soiul de mecanisme şi funcţionalitãţi. Da’, iaca, ceva tot a rãzbit prin ţestul meu mediocru( da, îmi recunosc non-genialitatea): când ãia doi sunt diferiţi ( ãia de se bat cu pumnu’n piept cum cã se iubesc şi se implicã unul mai abitir ca celãlalt) şi pe diferenţa aia unul încearcã sã-l schimbe pe celãlalt, apãi stai sã vezi cum face ãlãlalt când simte mişcarea! Da, am auzit vorba aia cum cã “atunci când iubeşti sacrifici tot”…dar se pare cã instinctul ãla de conservare e totuşi pe baricade. Şi zvâcneşte când simte cã ceva esenţial se duce aşa, spre pieire, ca un prizonier pe scândura de pe corabia piraţilor. Acum, na! Fiecare cu esenţialul lui. Evident cã esenţialul unuia se întâmplã des sã fie non-valoarea celuilalt. Dar asta, dragii moşului, e altã poveste.

Într-un final, mai devreme sau mai târziu, de exemplu, unul îşi târâie ce-a mai rãmas din el spre bârlog, bolmãjind în rãstimpuri, ca un om nebun, ceva fãrã sens, care sunã cumva a “puof…”

Un soi de concluzie?

E greu, e foarte greu când ãia doi nu ascultã aceeaşi muzicã.

Un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu

Priorităţi

Când vom şti oare să alegem?
Oare când apăsând clanţa uşii ştiind nu doar că nimeni nu ne aşteaptă acolo, ci că există pe lumea asta cineva pe care am fi vrut să-l ştim acolo, vom avea puterea să aruncăm în camera goală tot ce însemnă raţiune …  şi luând rucsacul cu bruma aceea de nebunie uitată din vremuri mai vechi, de când credeam că învăţasem să iubim cu adevărat, ne-om lăsa paşii pradă hohotului de râs ce ne inundă de dinlauntru ori de cate ori ne învingem pe noi înşine şi ne vom învăpaia spre ACOLO…

Acolo unde ştim că ne aşteaptă celălalt.
Celălalt.
cel visat
cel dorit
cel imaginat
cel gândit că nu va mai apărea niciodată
cel cald
cel care îţi împlineşte nebunia
cel plăsmuit din necuvinte
cel întrupat  din roşu şi violet, alb şi albastru

Sincer? Cred că niciodată .

Nu vom şti niciodată să facem acest pas.
Mereu vom alege să fim maturi.
Cu mândria
prejudecăţile
şi priorităţile nostre.

3 comentarii

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas

Un foc mare şi o apă adâncă

“eu” nu voi fi niciodată “tu”. Cum “tu” nu vei fi niciodată “eu”. Noi nu suntem “din aceia”. Mitul androginului nu a fost să fie şi povestea noastră. Da, poate ne-am fi dorit să nu se fi întâmplat aşa. Sigur am crescut visând altfel. Cum că vom întâlni pe cineva care va deveni “eu”, respectiv “tu” iar eu şi, bineînţeles, tu, vom fi devenit ”noi”, un întreg cu “ea” şi, bineînţeles, cu “el”.

Dar n-a fost să ne fie aşa. Eu voi rămâne “eu”. Şi da, tu vei rămâne “tu”. Aşa cum focul rămâne foc şi apa rămâne apă. Şi aşa cum prea puţină apă va lăsa focul să rămână foc iar un potop va şterge focul până la amintirea sterilă a unei mâini de tăciuni reci, nu ştiu, chiar nu ştiu ce se va întâmpla cu noi.

Asta nu înseamnă că nu putem avea o poveste.

Chiar aşa!

Poate fi chiar o poveste frumoasă. Nu ştiu cum, dar aşa simt.

Uite, uite cât de frumos poate să sune o poveste care începe aşa:

“A fost odată ca niciodată un foc mare şi o apă adâncă…”

3 comentarii

Din categoria de inima albastra, eu, in_vino_veritas

De-a v-aţi ascunselea

Fericirea se ascunde

Printre greierii din iarbă

Ce în razele de stele

Se îngână şi se scaldă.

Fericirea se piteşte

După-o urmă de furnică

Odihnită-n înserare

De o frunză mărunţică

Câţi ca mine şi ca tine

Obosind pe drumul firii

Nu au ochi să vadă, seara,

Acest joc al fericirii?

Şi-n oftatul zilei grele

Printre greierii din iarbă

Jocul simplu-al fericirii

Pare că-i sortit să piardă

Scrie un comentariu

Din categoria versuri