Arhive lunare: Decembrie 2011

FEBRA

…Am febra?…Se poate..
Doar mana ti-o simt
Cuvintele tale
Le-aud..nu ma mint?

Ce rece ti-e mana!
N-o trage ‘napoi!
Ramai langa mine,
Sa fim doar noi doi..

Am apa pe buze?
A fost un sarut?
Credeam ca visez,
Ca mi s-a parut…

De unde am febra?
Singuratate.
Nu-i un cuvant,
Cuvintele-s moarte.

E-o stare de fapt?
-Vorbesti ca din carte-
Ma iarta ca-s rau…
Zi-mi mai departe

Si eu ti-am lipsit?
Da…asta mi-ai spus
Atatea zile-ntre noi
Si nopti s-au tot pus..

Azi esti langa mine
– o febra te-aduse
O stare de fapt
– Ce multe-au fost spuse!

Sa nu mai vorbesti,
Ramai langa mine.
Sa nu-ti fie frica:
Acum imi e bine.

Nici nu vreau s-adorm
Mi-s visele-nchise
Te am dar aici
…Ce-mi trebuie vise?

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria de inima albastra, eu, versuri

O moarte ca o lectie de viata

(7 ianuarie 2009)

„Ma uitam la maica-sa…o mangaia intruna pe fatza..si atat..nu mai putea sa faca nimic. Taica-sau incerca sa para mai tare…mai schita cate un gest cu noi. A fost crunt, Mihai…Am stat doar la slujba…apoi am plecat…n-am putut sa mergem pana la…a fost crunt…E impotriva firii ca parintii sa-si ingroape copii….si cu toate astea, desi nu sunt de acord cu ce a facut, nu pot sa nu o admir..”
Colegul meu povestea deja de minute bune. Incerca sa adune fragmete din ceea ce vazuse si-l tulburase, dar totul se reducea la frazele de mai sus.

Pentru mine a fost suficient si-atat.

==============

Povestea incepe cu vreo trei ani in urma, cand o prietena imi povestea de o colega de-a ei de serviciu. Se casatorise de curand si erau doua suflete teribile: se iubeau atat de plin si sincer, incat erau molipsitori cu fericirea lor. Prietena mea imi povestea cu admiratie despre ei, despre aventurile lor….Colega ei parea o fata timida si aparent retrasa, dar era de ajuns sa intri cu ea in vorba si parca aveai in fata alta persoana. Erau doi aventurieri: erau innebuniti dupa munte…calatoareau si in afara…
Retin si acum fragmente din ceea ce prietena mea imi povestise despre calatoria celor doi in rezervatia din Kenia….cum fusesera in rezervatie si cand dupa o jumatate de ora, cand s-au intors la jeep sa faca drumul inapoi spre oras, in jurul masinii aparuse un adevarat talcioc: covoare intinse cu tot felul de suveniruri, ba chiar si cateva tarabute…Cum sotul ei a negociat pentru o bratzara de la gatul unui pastinas, bratara care lui nu-i incapea nici pe mana…

Acum un an, in ianuarie 2008 m-am angajat si eu la firma unde lucra prietena mea…la nici cateva zile, in birou am sesizat o vanzoleala tacuta, dar foarte tensionata…fiind nou, inca nu eram bagat in seama si a trebuit sa astept un pic pana am prins un coleg de-o parte si am intrebat despre ce era vorba.
„Stii…o colega de-a nostra…a plecat cu sotul in Anzi…le placea muntele…si, pe inaltimi, el a facut o criza…peritonita…ea a plecat dupa ajutoare, dar au ajuns prea tarziu…maine, ea se intoarce…va mai dura ceva pana ii vor repatria si lui trupul…”
Mi-am cautat prietena si mi-a confirmat: despre ei era vorba..

Colegii au fost la inmormantare…povesteau ca ea era parca pe alta lume…cand radea, cand plangea…toti simteau durerea ce avea sa o urmeze de acum incolo.
Am vazut-o si eu de cateva ori la munca. Voiam sa-i vorbesc, dar am amanat de fiecare data…ii lasam pe cei care o stiau si care ii erau apropiati. Voiam sa-i vorbesc, dar in acelasi timp nu stiam ce as fi putut sa-i spun altceva decat ceea ce probail auzise deja de la toti ceilalti?

Am fost cu totii de acord ca intoarcerea ei cat mai grabnica la munca avea sa-i faca bine…sa-i ofere cateva ceasuri de uitare. Constiincioasa, isi facea indatoririle aproape fara repros. Speram deja cu totii ca macar in ceasurile acelea mai revenea dintre amintiri printre noi. O colega de-a ei de birou ne-a daramat insa sperantele: pe desktop-ul calculatorului avea poza lui si uneori o surprindeau plangand. Doar lacrimi. Plangea in tacere, in timp ce lucra…
Undeva, pe finalul verii a avut o tentativa de sinucidere…parintii au ajuns la timp, au dus-o la spital si au readus-o la viatza.
Orice comentariu era de prisos..Ne uitam unii la altii..si nu erau multe cuvinte de spus.
Unii au sfatuit-o sa vanda casa…eram cu totii constienti ca in fiecare colt era o amintire…sau un puhoi…

Luni, am revenit pe baricade dupa sarbatori. Colega ei a intrat in biroul nostru, a vorbit ceva cu sefa mare si apoi a venit langa noi

„Dragii mei, imi pare rau, dar anul asta incepem cu o veste trista. […] nu mai e printre noi”

O gasisera parintii, a doua zi dupa revelion…nici nu mai voiam sa stim cum s-a intamplat.

================================

Astazi a fost inmormantarea. Colegul meu se intorsese si povestea..
„Ma uitam la maica-sa…o mangaia intruna pe fatza..si atat..nu mai putea sa faca nimic. Taica-sau incerca sa para mai tare…mai schita cate un gest cu noi. A fost crunt, Mihai…E impotriva firii ca parintii sa-si ingroape copii….si totusi nu pot sa nu o admir..”

Indiferent daca suntem sau nu de acord cu ceea ce s-a intamplat, oricat i-am acuza egoismul de a nu se fi gandit la durerea pe care la randul ei a lasat-o in urma, cum sa nu o admiram?

Cum sa nu admiri un om dependent de iubirea celuilalt?

Cum sa nu iubesti un om care, prin jertfa lui, ne-a aratat ca inca exista iubire.
Puternica.
Sincera.
Totala.
Incat o jumatate din ceea ce a fost odata un intreg zdrobit impotriva firii, sa nu poata cum sa isi mai aiba rostul…

2 comentarii

Din categoria printre oameni

Poveste despre oameni mari

Aş scrie iarăşi o poveste,
Aş scrie ca la început,
Pe când sărutul tău furat
Lăsa pe buze-mi gust de crud.

Aş scrie iar… dar, pentru cine?
– minţindu-ne c-aşa am vrut
Am devenit: bărbat, femeie,
Străini de visul ce-am avut.

Ne mai atârnă două palme
Ce au uitat de mult s-aline.
De răni ne plânge trupul, plin
De dinţi şi sărutari străine.

Mai ducem flori, ca-n cimitir,
Spre amintiri mereu durunde
– două fantasme de copii
Ce n-au avut unde s-ascunde.

Mai plângem uneori în noi,
Chemând pe celălalt aproape –
Un plâns ce ţine până-n zori,
Când ceilalţi or să ne-ngroape.

Şi, plini de-atâta silnicie
De alte mângâieri răniţi,
Mai povestim copiilor din noi
Cum ne-am vândut pe 30 de-arginţi.

Scrie un comentariu

Din categoria eu, jurnal, versuri

Poveste ne-ncepută

De parcă n-ar fi fost destul
Un drum bătut tot pe de-alături
De parcă împrejurul meu
N-ai tot avea de-a ani să mături

De parcă asfinţituri încă
N-aşi fi văzut pe mal de apă
Si vorbe parcă n-au murit
Tot aşteptând să îmi înceapă

Am mers alăturea de tine
Deşi ştiam că nici un vers
Nu va urma în zori sa cânte
Povestea vântului ce-a şters

Ecoul paşilor zbiciţi
De-o rază simplă după ploaie
Si braţul care n-a ’ndrăznit
Pe de-a ‘mprejuru-ţi să se-ndoaie

Stiind că dincolo de ape,
De gânduri ce n-au fost cuvinte
Va fi, în noaptea ce pândea,
Un altul care să te-alinte…

2 comentarii

Din categoria eu, jurnal, versuri