Zic şi eu(omenescul omenescului)

Nu sunt multe lucruri care să ne ridice dincolo de “statutul” de “animal”.

Dintre acestea, omenescul omenescului, elementul cheie care ne deosebeşte de “animale” este arta.

Adică impulsul, voinţa şi, în unele cazuri, nevoia de a materializa o idee de frumos doar de dragul ideii şi de dragul frumosului.

Aşa cred.

Zic şi eu.

Cam aşa…

Cei care au înotat cred că ştiu…
Se întâmplă să ai o zi aiurea, fără să o conştientizezi de la bun început…sau să crezi prea mult în tine…sau să vrei să treci dincolo de ceea ce ştiai că poţi.
Apa e la fel cum îţi răzbate din amintirile de peste ani: miroase a mâl, a alge şi cumva a rece …cel puţin aşa e apa Dunării.

Până şi vocea ei e cea pe care o ştii: râde parcă înfundat şi-ţi şopteşte repede ceva.

Îţi simţi corpul alungit, alunecând drept. O mişcare simplă, în aparenţă. Ritmică. Şi o bucurie stând a izbucni. A izbândă, a ambiţie… înfunzi în trupul apei palmele cu degetele lipite, le tragi cu sete pe lângă corp şi te umpli de senzaţia aceea de bucurie, de plăcere pe care o sorbi până rămâi fără aer…ca atunci când muşti dintr-o piersică.
Şi, la un moment dat, suflul ţi se adună greu în coşul pieptului… îţi vine a înghiţi, dar nu vrei sa întrerupi ritmul..răsufli adânc, trăgând braţele în mişcări mai ample, mai domoale. Te simţi încet rupt de apă…te simţi greu…. îţi conştientizezi brusc venele bătând în tâmple… te controlezi să nu înghiţi apa. Si, înainte de a te prăbuşi ca într-un abandon, ai o zbatere, o răsucire, o mică înălţare… şi te întorci în “plută”.
Nu mai e nici o luptă.

Îţi auzi respiraţia sacadată, tâmplele încercând să se liniştească…nisipul purtat de apă fâşie, bruind rostogoliri din pântecele malurilor. Simţi oglinda apei întreruptă şi înconjurându-ţi faţa, cautând a se întregi spre cumpăna ochilor şi peste alunecuşul gâtului.
În potolirea acestei oboseli, mai simţi doar soarele. Cei de mal sunt departe şi ai renunţat la ei atunci când te-ai abandonat apei.
Te gândeşti doar – poate cu oareşce grijă – oare unde are să se lepede apa de tine? Cât de departe ai să fii atunci de locul de unde ai plecat?

Şi din liniştea aceasta trudită, împletită haotic cu frânturi de gânduri, simţi că ţi s-au adunat puterile pentru a te răsuci iarăşi.. şi îţi întorci zbaterea din nou înspre apă şi-ţi înfigi braţele în trupul ei cu sete, cu poftă..ca atunci când muşti dintr-o piersică….

Cam aşa…

Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

Eterna vânătoare

…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.

Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂

Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…

Deh…18 ani 🙂

 

Eterna vânătoare

 

Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!

În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.

Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.

E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…

Rosturi

Iar au ruginit castanii. Dar ei nu se supãrã. Nici mãcar nu ofteazã. Nu gem.

Dintre frunzele tot mai rare se iţesc crengi uscate. Şi mai vechi dar şi altele decât cele de anul trecut. Dar ei nu regretã. Doar crengile acelea, uscate, mai scârţie, aşa, a poveste.

Şi, încet-încet, or sã cadã şi castanele. Una câte una, toate. Tot rodul lor. Dar ei nu se tânguie.

Castanii ştiu cã la anul vor înverzi alte frunze, vor porni, poate, şi ramuri noi şi sigur alte flori se vor transforma în rod.

Şi tac.

N-are rost sã te superi pe ce e menit sã cadã, sã regreţi ceea ce s-a uscat cum nu e rost sã te tângui dupã ceea ce te-a pãrãsit pentru a-şi împlini rostul sãu.

E firesc sã fii împãcat când înţelegi rostul firii şi rostuirea vieţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Oameni şi pãsãri

Nea’ Manolache m-a ameninţat cã se ia de urechile mele dacã nu mã fac om serios şi nu las postãrile plângãcioase. Are dreptate, omul. Adicãtelea, cine n-a mai dat cu oiştea-n gard sau cu stângu’n dreptu’ când a fost vorba de ale inimii? Colcãie blogosfera de lacrimi, regrete şi întrebãri retorice. Şi procese: ale sinelui sau ale celuilalt. Despre aşteptãri eşuate în dezamagire, despre nepotriviri şi iubiri imposibile, trãdate sau care au fost doar închipuiri unilaterale.

Are dreptate. Aşa cã i-am promis cã mã fac om serios şi o sã las tânguirile pentru mine, dupã ce voi fi stins lumina în camerã. Şi calculatorul.

Aşa cã am sã scriu ca un om serios. Adicããã  …eu chiar voiam sã fac asta. Dar am vãzut o pozã trimisã de un prieten, în care surprinsese o turturicã în zbor. Şi, uitându-mã aşa la pozã, m-a pãlit un gând. Tot despre iubire, bat-o vina. Numai cã şi ameninţãrile lui nea’ Manolache sunt cât se poate de serioase! Aşa cã nu am de ales şi va trebui sã îmbrac gândul ãsta în alte haine. Adicãtelea, nu am sã vorbesc despre iubire. Am sã vorbesc despre ….viaţã, sã zicem.

Sã purcedem, darã: poza cu pricina prinsese turturica în zbor, aripile apropiindu-se în faţã încât pasãrea pãrea cã era pornitã într-o îmbrãţişare. Şi, aducându-mi aminte de zborul porumbeilor,  mi-am dat seama cã pentru urmãtoarea mişcare aripile aveau sã se departeze pânã aproape la polul opus. Şi iaca-aşa ideea de vã vorbeam mai devreme: iub… aaa…asta…viaţa oamenilor îşi gãseste metafore în zborul pãsãrilor.

Unii trãiesc precum  zborul unui colibri: ca sã poatã culege dulcele polen sunt continuu într-o febrilã zbatere de aripi.

Alţii îşi au viaţa precum zborul vulturilor: undeva sus, deasupra tuturor, majestoşi, impasibili la nevoile, bucuriile, culorile şi gândurile celorlalţi, dând alene din aripi, singuri sau cel mult doar împreunã cu perechea potrivitã.

Mi se strânge inima când mã gândesc la cei care trãiesc precum zborul ciocârliilor: sus, doar în sus, spre ideal, pânã la epuizare..

Viaţa altora e ca zborul gâştelor sãlbatece: mereu în cârd, ajutându-se una pe alta, cea din frunte uşurând curenţii pentru cele din spate. Deşi mereu într-o grãmadã, totuşi pânã la ultima zvâcnire de aripi  alãturi de acelaşi partener.

Alţii trãiesc precum zborul porumbeilor: cu mare efort, ducându-şi aripile dintr-o extremã în alta pentru a face zborul posibil.

Şi sã nu-i uitãm pe cei care zboarã precum..struţii: sunt pãsãri, dar, împotriva naturii lor, nu sunt în stare sã zboare.

Un sentiment aparte mã încearcã pentru cei care trãiesc precum zborul bufniţelor: tãcut, aproape nevãzut, fãrã emfazã… dar cei care reuşesc sã vadã acest zbor rãmân surprinşi de cât de plin de frumuseţe şi de puternic poate sã fie!

Ei, dragii mei, este cã e un strop de adevãr în rãtãcirile acestea ale mele? Hai, mai completaţi şi voi!

Chiar, vouã cum vã e …zborul?

Mmmm… şi chit cã se ia nea’ Manolache de urechile mele, tot o zic: nu-i aşa cã în general lumea iubeşte aşa cum trãieşte?

Amintire cu un acordeon

Tramvaiul ţãcãnea monoton, bifând înfundat fiecare legãturã dintre şine. Nu foarte rapid. Îi aducea aminte de trenurile “personal” din anii studenţiei. Era cald, ca atunci. Îşi aducea aminte de drumul din ultima varã, de dupã licenţã, când cãlãtorise cu fundul pe scãri, rezemat pe spate în genunchii Ei. Nu era un teribilist, dar simţise cã drumul acela era cumva “altfel”. Avea senzaţia cã lucrurile aveau sã prindã un contur aparte din acel moment încolo. Cã era ultimul moment de libertate purã. Cã de atunci încolo lucrurile aveau sã se aşeze pe un altfel de fãgaş. Mai matur. Mai linistit. Cuminte, dar împlinit. Timpul ce avea sã curgã urma sã-I demonstreze cã se înşela. Destul de crunt. Eh, dacã toţi le-ar şti pe toate de dinainte…

Oftã, cumva. Într-un fel de “pfff!” care îi atrase atenţia Ei. Altã Ea. Nu rãspunse întrebãrii nerostite din ochii Ei. N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt. Din simplul fapt cã nu avea rãbdare. O iubea şi tocmai pentru cã o iubea îl durea orice moment pe care Ea nu doar ca nu îl împãrtãşea cu El, dar îi şi dãdea de înţeles cã Ei îi era cam perpendicular cum simţea El clipa. Sau subiectul, dupã caz. Iubea durând, ca un adolescent.

Tramvaiul se pusese din nou în mişcare şi, pânã sã se lãmureascã cãrui vagabond îi era adresatã grimasa Ei (avea o extraordinarã repulsie pentru tot ce însemna “murdar”), auzi acordeonul. Întoarse capul cu un început de zâmbet. Vãzu puştoaica şi zâmbetul deveni mai puternic, desenându-se ferm sub bolta mustãţii. O ştia de mult. Aveau o “poveste”.

…

Trecuserã aproape 7 ani de-atunci. Ea nu era nici mãcar “puştoaicã”. O ţigãncuşã nu cu mult mai mare decat acordeonul ancorat de umeri. Sã fi avut…cât? 7-8 ani, probabil. Murdãricã, dar nu soioasã ca alţi cerşetori. Avea un defect la gamba piciorului, evidenţiat de cracul pantalonului suflecat ostentativ pânã peste genunchi. Ochii nu implorau, dar nu erau nici nu erau flegmatici. Nici nu priveau in gol. Afişau un fel de seriozitate blazatã, ca aceea a omului care se duce la muncã. Mulţumea muţeste, dintr-o înclinare scurtã a capului, fiecãrui cãlãtor care lãsa sã cadã câte un ban în sticla de plastic tãiatã cât sa slujeascã de “cutie a milei”, agãţatã cu o sârma de o margine a acordeonului. Fãcuse deja un dus-întors prin tramvai şi se oprise in faţa Lui. Aşa se nimerise. Se ţinea cu o mânã de o barã, aşteptând staţia.

Se uita la ea aşa cum obisnuia sã facã pe vremea aceea, când încã se uita fascinat la oameni. Era ciudat cu aceste introspecţii ale Lui. Ţigãncuşa îi simţise şi ea privirea şi clipea nedumeritã.

–          Ştii “Valurile Dunarii”?

Întrebarea venise pur şi simplu. Sunetele acordeonului stârniserã, pare-se, ceva amintiri. Sau poate a vrut sã iasã dintr-un moment penibil, simţindu-se vinovat cã El era cel care îl crease. Poate amândouã…

O înclinare scurtã din cap şi degetele începurã sã alunece din nou pe clape.

–          Uite, mã, cã ştie Strauss!

–          Ce zici, frate? Meserie!

Trei adolescenţi se hãhãiau la ţigãncuşã

Ea se opri şi catadicsi sã la arunce o privire cât sã-i corecteze:

–          Iosif Ivanovici!

Era rândul Lui sã râdã!

–          Bravo! Aşa e!

Râdea în hohote, fãcându-i pe cei trei sã se simtã stânjeniţi. Ochii cãprui ai ţigãncuşei jubilau. Era victoria ei. O merita.

I-a strecurat o bancnota de 5 lei şi a coborât, chicotind încã.

…

Ţigãncuşa crescuse. Se simţea domnişoarã şi voia sã arate asta, dar “meseria” nu prea îi dãdea voie: pãrul pieptãnat se oprea ciudat pe umerii strâmbaţi de greutatea acordeonului, o braţarã de argint subţire pãrea cã nu-şi gãsise cel mai potrivit loc pe mâna musculoasã, puternicã iar unghiile date cu ojã roşie pãreau groteşti în şlapii ce încãlţau picioarele murdare de praful Bucureştiului.

Când a trecut pe lângã El, a oprit-o, punându-i o mânã pe umãr a lasat sa cadã o bancnotã în sticla de plastic tãiatã cât sã slujeascã de “cutie a milei”.

–          Mai ştii “Valurile Dunarii”?

Ochii cãprui pãreau cã jubileazã. Poate doar i se pãruse Lui. Sau aşa i-a plãcut Lui sã creadã.

Şi a stat şi a ascultat, deşi Ea îl scuturase energic de mânã, sã lase “mizeria” în pace.

Când au coborât, Ea era enervatã:

–          Ce-a fost faza aia?

A dat din umeri şi-atât.

N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt

Pastel (de toamnă)

Prin frunze căzute

Paşii mi-i port

Tot parcul foşneşte

-Priveghi la un mort-

 

Pe sufletul meu

Se- întinde o pată

Sunt tot mai pustiu

…şi câinii mă latră…

Ma duc nicăieri

Cu frunze tăcute

Şi paşii mi-i port

Prin vise căzute.

 

(octombrie 1998)

Iubiri de metrou (III)

Uneori n-am chef sã bat drumul spre casã de unul singur. Pun mana pe telefon şi încerc sã vãd dacã il prind pe tovarãşul Manolache la o vorbã în metrou. Asta pentru cã, dintr-o carte a copilãriei mele, am învãţat cã “în doi drumul e de douã ori mai scurt”. Ne întâlnim la gura de metrou Aviatorilor şi, dacã vremea e frumoasã, mergem pe jos pânã la Victoriei, sã ne mai punem în mişcare muşchii fundului, adormiţi de statul pe scaun, în faţa calculatorului.

Eh, într-una din zilele astea, am intrat în tren palavragind banalitaţi muiate în zeama truismelor, ca de obicei, şi am avut noroc cã nu eram eu “la cuvânt” pentru ca m-aş fi blocat ca bobocii de liceu când sunt prinşi cu o trãznaie şi sunt ridicaţi de profesor în picioare…mã rog, aşa se întâmpla cu liceenii din vremea mea, cel puţin…

Dar sã nu bat câmpii: deci, mã blocasem.

Rãmãsesem înţepenit în albastrul unor ochi care mã paralizaserã aproape şocant, ca atunci când cazi pe spate şi rãmâi fãrã aer…

Mã, de unde atãta albastru?

Şi nu orice albastru! Era albastrul acela proaspãt, limpede, clar fãrã sa fie rece, cât sã-l simţi împresurându-te fãrã sã fie aprig.. Albastrul acela pe care privindu-l, sã vrei sa te scufunzi în el, sã-l simţi invadându-te cu bucuria aceea chicotitã, ca atunci când te predai, plutind pe spate, în apa vãratecã a Mediteranei, undeva, aproape de ţãrmul Tarragonei…

Era o lucire atât de frumoasa în ochii aceia, o scânteiere care grãia intr-un fel anume, într-un fel de chemare încât mã mir cã n-am dat glas imboldului de-mi da ghes sã ma apropii, rãmânând agãţat de o barã, surd la vorbele prietenului meu, holbându-mã ca bãdãranul, fãrã ca mãcar sã conştientizez cât de penibil eram în rãtãcirea aceasta a mea.

Nu ştiu câte staţii au trecut pânã a coborât.

Tovaraşul Manolache observase la un moment dat cã eram absent. Mi-am dat seama de asta când, conducând-o cu privirea în momentul coborârii, m-am intersectat cu chipul mustrãtor al prietenului meu:

–          Bine cã mã laşi sã vorbesc ca bou’!…dar a completat, semn cã observase şi el:

–          Da, nene! Aşa e!

Nici acum nu pot spune nimic altceva despre fata aceea.

Dar chiar nimic.

Decât cã avea unii din cei mai frumoşi ochi albaştri în care m-am înnecat vreodatã.

Iubiri de metrou (II)

Iar intrasem in transa: eram atent doar la masini…sunt pur si simplu zile in care gandurile nu vor sa stea la locul lor. Si nu stau ale naibii nici in ordine: sar de colo-colo, cu tot soiul de idei, de amintiri, de planuri..Sunt haotic in momentele astea…Par oarecum baut. Cand ma trezesc, ceilalti se uita ciudat la mine. Stiu ca nu vorbesc de unul singur…dar e posibil sa oftez, sa murmur cate ceva…
Intr-una din zilele astea stateam atarnat destul de cuminte de bara, in metrou…si, intre doua ganduri, oftez..si..pauza…arunc ochii in jur, constient ca iar bramburisem de-aiurea, prin alte lumi, cautand in ochii celorlalti marturii ale ratacirilor mele.
Privirea mi s-a innecat brusc in luciul apelor a doi ochi crapui ce ma priveau amuzati.
Am deschis gura, vrand parca sa spun ceva, blocat de penibilul situatiei: EA era prea departe..ar fi fost ciudat sa-i spun ceva…si ce sa-i spun? Voiam sa ma scuz, prins aupra faptului..
Cu ochii bufnind deja de-a binelea de ras, incepuse sa-si miste si ea buzele: mi-a luat cateva secunde sa imi dau seama ca ma imita. Atunci mi-am lungit si eu obrazii in zambet.
Am lasat capul in jos, cersind o pauza de gandire. Cand am ridicat ochii din nou, isi plecase si ea fruntea…Ma rog, asa am crezut: am vazut mijindu-i un zambet de sub bretonul taciune care-i incadra arcadele. Carevasazica, jocul continua: ma pandea, vicleana!
Pana sa pun cap la cap o capcana, a trebuit sa cobor..mi-am dat seama in ultimul moment, cand luminitele de semnalizare deja palpaiau. Am facut repede cativa pasi pe peron, apoi, m-am intors, traznit: de ce coborasem? M-am intors, cautand-o… se uita si ea, la zapacitul de mine..a intuit gestul a nehotarare pe care il schita mana mea ridicata.. a ridicat si ea din umeri, inclinand capul pe unul din ei. „ce sa-ti fac?”
Metroul deja se pusese in miscare
Mi-am continuat drumul inciudat. „esti varza!”
……….
Peste cateva zile am regasit-o! nu puteam sa spun ca nu sunt norocos! Nu ma zarise..poate nici nu ma mai stia..i-am cautat ochii ..si apelor lor s-au luminat cand m-a intalnit. O luasem eu prin surprindere de data asta. A tradat-o gestul de a-si aranja parul dupa ureche. I-am imitat gestul: jocul reincepuse!
Cu o statie inainte de destinatia mea, a coborat. Stiam ca data trecuta ramasese in tren…De data asta eram hotarat sa cobor la statia ei. Statia neasteptata m-a dat peste cap. EA facuse cativa pasi pe peron, sa scape de micul suvoi uman si se oprise. Pana sa ma dezmeticesc, usile se inchisesera. Ma asteptase. Iar a zambit, un pic mai trist, ridicand usor din umeri si inclinand capul spre unul din ei.. „ai fost prea departe ”
–––
Am cautat-o in zilele ce au urmat..ma plimbat prin tren, atat cat se putea la orele diminetii. Coboram la fiecare statie si asteptam urmatorul metrou.
Intr-una din zile m-am urcat aproape in fata ei.
Ne uitam, eu nevenindu-mi sa cred, ea oarecum surprinsa. Si-a adunat un pic sprancenele spre radacina gandurilor, de parca se pregatea sa spuna ceva ce avea sa doara. N-am vrut sa aud o dojana…am incercat sa destind umbra ce se lasase peste ochii ei caprui, incruntandu-ma si eu..
A izbucnit in ras!
Am ras si eu..dar foarte putin..ea se intristase, lasand privirea in jos, strangandu-si bratul stang cu cealalta mana. Pana ca intre noi sa incolteasca vreun cuvant am ajuns in urmatoarea statie..
M-a privit repede, s-a intors brusc..tragand spre iesire o geanta mare de voiaj…A iesit, a facut din nou cativa pasi pe peron…si iar s-a oprit.
Intelesesem tristetea ei.
Intr-o incercare de dezmeticeala, am incercat sa strabat prin usile ce se inchideau.
De pe peron, capul ei clatina intr-un zambet dulce-amarui… „prea tarziu”..