Arhive pe categorii: imaginatii

Zic şi eu(omenescul omenescului)

Nu sunt multe lucruri care să ne ridice dincolo de “statutul” de “animal”.

Dintre acestea, omenescul omenescului, elementul cheie care ne deosebeşte de “animale” este arta.

Adică impulsul, voinţa şi, în unele cazuri, nevoia de a materializa o idee de frumos doar de dragul ideii şi de dragul frumosului.

Aşa cred.

Zic şi eu.

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, rataciri bahice

Cam aşa…

Cei care au înotat cred că ştiu…
Se întâmplă să ai o zi aiurea, fără să o conştientizezi de la bun început…sau să crezi prea mult în tine…sau să vrei să treci dincolo de ceea ce ştiai că poţi.
Apa e la fel cum îţi răzbate din amintirile de peste ani: miroase a mâl, a alge şi cumva a rece …cel puţin aşa e apa Dunării.

Până şi vocea ei e cea pe care o ştii: râde parcă înfundat şi-ţi şopteşte repede ceva.

Îţi simţi corpul alungit, alunecând drept. O mişcare simplă, în aparenţă. Ritmică. Şi o bucurie stând a izbucni. A izbândă, a ambiţie… înfunzi în trupul apei palmele cu degetele lipite, le tragi cu sete pe lângă corp şi te umpli de senzaţia aceea de bucurie, de plăcere pe care o sorbi până rămâi fără aer…ca atunci când muşti dintr-o piersică.
Şi, la un moment dat, suflul ţi se adună greu în coşul pieptului… îţi vine a înghiţi, dar nu vrei sa întrerupi ritmul..răsufli adânc, trăgând braţele în mişcări mai ample, mai domoale. Te simţi încet rupt de apă…te simţi greu…. îţi conştientizezi brusc venele bătând în tâmple… te controlezi să nu înghiţi apa. Si, înainte de a te prăbuşi ca într-un abandon, ai o zbatere, o răsucire, o mică înălţare… şi te întorci în “plută”.
Nu mai e nici o luptă.

Îţi auzi respiraţia sacadată, tâmplele încercând să se liniştească…nisipul purtat de apă fâşie, bruind rostogoliri din pântecele malurilor. Simţi oglinda apei întreruptă şi înconjurându-ţi faţa, cautând a se întregi spre cumpăna ochilor şi peste alunecuşul gâtului.
În potolirea acestei oboseli, mai simţi doar soarele. Cei de mal sunt departe şi ai renunţat la ei atunci când te-ai abandonat apei.
Te gândeşti doar – poate cu oareşce grijă – oare unde are să se lepede apa de tine? Cât de departe ai să fii atunci de locul de unde ai plecat?

Şi din liniştea aceasta trudită, împletită haotic cu frânturi de gânduri, simţi că ţi s-au adunat puterile pentru a te răsuci iarăşi.. şi îţi întorci zbaterea din nou înspre apă şi-ţi înfigi braţele în trupul ei cu sete, cu poftă..ca atunci când muşti dintr-o piersică….

Cam aşa…

4 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, rataciri bahice

Cãrţi

M-am gândit multişor la asta. Am luat la rând mai multe creaţii ale omului. Şi totuşi, din toate, nimic altceva nu le seamãnã (lor, oamenilor) mai mult decât cãrţile.

Multe (tot mai multe) sunt pur şi simplu maculaturã. Puţine (chiar puţine) sunt pur şi simplu geniale.

Unele grãiesc parcã pe înţelesul tuturor, întrupând cuvintele direct din inimã, altele sunt abstracte pânã la ermetism.

În versuri sau în prozã.

Vizionare sau clasice.

Etalând trecutul ….sau întrupãri fidele ale zilei de azi.

Tehnice sau cu şi despre mondenul flecãrit pentru a mai umple nişte momente de-aiurea.

Unele cu amintirea pãstratã peste vreme, altele uitate, odatã cu ultima filã întoarsã.

Şi, nu în ultimul rând, multe cãrţi necitite.

Mai mult decât orice altceva, oamenii sunt precum cãrţile.

Aşa cred.

Zic şi eu…

..şiiiii…tu “ai rãsfoit” vreo “carte” azi?

2 comentarii

Din categoria eu, imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Eterna vânătoare

…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.

Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂

Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…

Deh…18 ani 🙂

 

Eterna vânătoare

 

Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!

În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.

Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.

E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…

2 comentarii

Din categoria amintiri, eu, imaginatii, in_vino_veritas, jurnal, versuri

Rosturi

Iar au ruginit castanii. Dar ei nu se supãrã. Nici mãcar nu ofteazã. Nu gem.

Dintre frunzele tot mai rare se iţesc crengi uscate. Şi mai vechi dar şi altele decât cele de anul trecut. Dar ei nu regretã. Doar crengile acelea, uscate, mai scârţie, aşa, a poveste.

Şi, încet-încet, or sã cadã şi castanele. Una câte una, toate. Tot rodul lor. Dar ei nu se tânguie.

Castanii ştiu cã la anul vor înverzi alte frunze, vor porni, poate, şi ramuri noi şi sigur alte flori se vor transforma în rod.

Şi tac.

N-are rost sã te superi pe ce e menit sã cadã, sã regreţi ceea ce s-a uscat cum nu e rost sã te tângui dupã ceea ce te-a pãrãsit pentru a-şi împlini rostul sãu.

E firesc sã fii împãcat când înţelegi rostul firii şi rostuirea vieţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Oameni şi pãsãri

Nea’ Manolache m-a ameninţat cã se ia de urechile mele dacã nu mã fac om serios şi nu las postãrile plângãcioase. Are dreptate, omul. Adicãtelea, cine n-a mai dat cu oiştea-n gard sau cu stângu’n dreptu’ când a fost vorba de ale inimii? Colcãie blogosfera de lacrimi, regrete şi întrebãri retorice. Şi procese: ale sinelui sau ale celuilalt. Despre aşteptãri eşuate în dezamagire, despre nepotriviri şi iubiri imposibile, trãdate sau care au fost doar închipuiri unilaterale.

Are dreptate. Aşa cã i-am promis cã mã fac om serios şi o sã las tânguirile pentru mine, dupã ce voi fi stins lumina în camerã. Şi calculatorul.

Aşa cã am sã scriu ca un om serios. Adicããã  …eu chiar voiam sã fac asta. Dar am vãzut o pozã trimisã de un prieten, în care surprinsese o turturicã în zbor. Şi, uitându-mã aşa la pozã, m-a pãlit un gând. Tot despre iubire, bat-o vina. Numai cã şi ameninţãrile lui nea’ Manolache sunt cât se poate de serioase! Aşa cã nu am de ales şi va trebui sã îmbrac gândul ãsta în alte haine. Adicãtelea, nu am sã vorbesc despre iubire. Am sã vorbesc despre ….viaţã, sã zicem.

Sã purcedem, darã: poza cu pricina prinsese turturica în zbor, aripile apropiindu-se în faţã încât pasãrea pãrea cã era pornitã într-o îmbrãţişare. Şi, aducându-mi aminte de zborul porumbeilor,  mi-am dat seama cã pentru urmãtoarea mişcare aripile aveau sã se departeze pânã aproape la polul opus. Şi iaca-aşa ideea de vã vorbeam mai devreme: iub… aaa…asta…viaţa oamenilor îşi gãseste metafore în zborul pãsãrilor.

Unii trãiesc precum  zborul unui colibri: ca sã poatã culege dulcele polen sunt continuu într-o febrilã zbatere de aripi.

Alţii îşi au viaţa precum zborul vulturilor: undeva sus, deasupra tuturor, majestoşi, impasibili la nevoile, bucuriile, culorile şi gândurile celorlalţi, dând alene din aripi, singuri sau cel mult doar împreunã cu perechea potrivitã.

Mi se strânge inima când mã gândesc la cei care trãiesc precum zborul ciocârliilor: sus, doar în sus, spre ideal, pânã la epuizare..

Viaţa altora e ca zborul gâştelor sãlbatece: mereu în cârd, ajutându-se una pe alta, cea din frunte uşurând curenţii pentru cele din spate. Deşi mereu într-o grãmadã, totuşi pânã la ultima zvâcnire de aripi  alãturi de acelaşi partener.

Alţii trãiesc precum zborul porumbeilor: cu mare efort, ducându-şi aripile dintr-o extremã în alta pentru a face zborul posibil.

Şi sã nu-i uitãm pe cei care zboarã precum..struţii: sunt pãsãri, dar, împotriva naturii lor, nu sunt în stare sã zboare.

Un sentiment aparte mã încearcã pentru cei care trãiesc precum zborul bufniţelor: tãcut, aproape nevãzut, fãrã emfazã… dar cei care reuşesc sã vadã acest zbor rãmân surprinşi de cât de plin de frumuseţe şi de puternic poate sã fie!

Ei, dragii mei, este cã e un strop de adevãr în rãtãcirile acestea ale mele? Hai, mai completaţi şi voi!

Chiar, vouã cum vã e …zborul?

Mmmm… şi chit cã se ia nea’ Manolache de urechile mele, tot o zic: nu-i aşa cã în general lumea iubeşte aşa cum trãieşte?Imagine

4 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni

Amintire cu un acordeon

Tramvaiul ţãcãnea monoton, bifând înfundat fiecare legãturã dintre şine. Nu foarte rapid. Îi aducea aminte de trenurile “personal” din anii studenţiei. Era cald, ca atunci. Îşi aducea aminte de drumul din ultima varã, de dupã licenţã, când cãlãtorise cu fundul pe scãri, rezemat pe spate în genunchii Ei. Nu era un teribilist, dar simţise cã drumul acela era cumva “altfel”. Avea senzaţia cã lucrurile aveau sã prindã un contur aparte din acel moment încolo. Cã era ultimul moment de libertate purã. Cã de atunci încolo lucrurile aveau sã se aşeze pe un altfel de fãgaş. Mai matur. Mai linistit. Cuminte, dar împlinit. Timpul ce avea sã curgã urma sã-I demonstreze cã se înşela. Destul de crunt. Eh, dacã toţi le-ar şti pe toate de dinainte…

Oftã, cumva. Într-un fel de “pfff!” care îi atrase atenţia Ei. Altã Ea. Nu rãspunse întrebãrii nerostite din ochii Ei. N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt. Din simplul fapt cã nu avea rãbdare. O iubea şi tocmai pentru cã o iubea îl durea orice moment pe care Ea nu doar ca nu îl împãrtãşea cu El, dar îi şi dãdea de înţeles cã Ei îi era cam perpendicular cum simţea El clipa. Sau subiectul, dupã caz. Iubea durând, ca un adolescent.

Tramvaiul se pusese din nou în mişcare şi, pânã sã se lãmureascã cãrui vagabond îi era adresatã grimasa Ei (avea o extraordinarã repulsie pentru tot ce însemna “murdar”), auzi acordeonul. Întoarse capul cu un început de zâmbet. Vãzu puştoaica şi zâmbetul deveni mai puternic, desenându-se ferm sub bolta mustãţii. O ştia de mult. Aveau o “poveste”.

Trecuserã aproape 7 ani de-atunci. Ea nu era nici mãcar “puştoaicã”. O ţigãncuşã nu cu mult mai mare decat acordeonul ancorat de umeri. Sã fi avut…cât? 7-8 ani, probabil. Murdãricã, dar nu soioasã ca alţi cerşetori. Avea un defect la gamba piciorului, evidenţiat de cracul pantalonului suflecat ostentativ pânã peste genunchi. Ochii nu implorau, dar nu erau nici nu erau flegmatici. Nici nu priveau in gol. Afişau un fel de seriozitate blazatã, ca aceea a omului care se duce la muncã. Mulţumea muţeste, dintr-o înclinare scurtã a capului, fiecãrui cãlãtor care lãsa sã cadã câte un ban în sticla de plastic tãiatã cât sa slujeascã de “cutie a milei”, agãţatã cu o sârma de o margine a acordeonului. Fãcuse deja un dus-întors prin tramvai şi se oprise in faţa Lui. Aşa se nimerise. Se ţinea cu o mânã de o barã, aşteptând staţia.

Se uita la ea aşa cum obisnuia sã facã pe vremea aceea, când încã se uita fascinat la oameni. Era ciudat cu aceste introspecţii ale Lui. Ţigãncuşa îi simţise şi ea privirea şi clipea nedumeritã.

–          Ştii “Valurile Dunarii”?

Întrebarea venise pur şi simplu. Sunetele acordeonului stârniserã, pare-se, ceva amintiri. Sau poate a vrut sã iasã dintr-un moment penibil, simţindu-se vinovat cã El era cel care îl crease. Poate amândouã…

O înclinare scurtã din cap şi degetele începurã sã alunece din nou pe clape.

–          Uite, mã, cã ştie Strauss!

–          Ce zici, frate? Meserie!

Trei adolescenţi se hãhãiau la ţigãncuşã

Ea se opri şi catadicsi sã la arunce o privire cât sã-i corecteze:

–          Iosif Ivanovici!

Era rândul Lui sã râdã!

–          Bravo! Aşa e!

Râdea în hohote, fãcându-i pe cei trei sã se simtã stânjeniţi. Ochii cãprui ai ţigãncuşei jubilau. Era victoria ei. O merita.

I-a strecurat o bancnota de 5 lei şi a coborât, chicotind încã.

Ţigãncuşa crescuse. Se simţea domnişoarã şi voia sã arate asta, dar “meseria” nu prea îi dãdea voie: pãrul pieptãnat se oprea ciudat pe umerii strâmbaţi de greutatea acordeonului, o braţarã de argint subţire pãrea cã nu-şi gãsise cel mai potrivit loc pe mâna musculoasã, puternicã iar unghiile date cu ojã roşie pãreau groteşti în şlapii ce încãlţau picioarele murdare de praful Bucureştiului.

Când a trecut pe lângã El, a oprit-o, punându-i o mânã pe umãr a lasat sa cadã o bancnotã în sticla de plastic tãiatã cât sã slujeascã de “cutie a milei”.

–          Mai ştii “Valurile Dunarii”?

Ochii cãprui pãreau cã jubileazã. Poate doar i se pãruse Lui. Sau aşa i-a plãcut Lui sã creadã.

Şi a stat şi a ascultat, deşi Ea îl scuturase energic de mânã, sã lase “mizeria” în pace.

Când au coborât, Ea era enervatã:

–          Ce-a fost faza aia?

A dat din umeri şi-atât.

N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt

2 comentarii

Din categoria imaginatii, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice