Judecând pe alţii

Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.

I-am spus cam aşa:

“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.

Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!

Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.

Şi n-am să fac asta.”

==

Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!

M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…

Semn de oboseală

Dimineaţă, la început de zi de muncă, eram la “prima cafea” cu un coleg, la fumuarul “nostru” de la etajul doi şi, între vreo două gânduri şi câteva priviri strecurate în stradă, am surprins un accident, în faţa clădirii, pe Calea Dorobanţilor.

Pur şi simplu o tamponare din spate. Cel păgubit, o matahală de om, a ieşit furios din maşină şi s-a repezit la maşina celuilalt. S-a răstit, a bătut în geam, a tras de portieră să o deschidă…

Reflex am procesat scena şi i-am spus colegului:

• Uite şi tu reacţie de România! În loc să vadă ce s-a întâmplat, să tragă maşinile pe dreapta şi să vadă ce şi cum, să rezolve situaţia, păţitul a ieşit hotărât să-l ia pe celălalt de guler! Bine, cine ştie care era şi situaţia lui…poate avea un copil în maşină…dar dacă era un copil şi-n cealaltă maşină? Cum ciorilor să reacţionezi AŞA?

Colegul meu a închis sec discuţia:

• Naţia asta nu se mai vindecă, Petrică! Gone forever!

De obicei încerc să apăr “naţia asta”. Dar azi n-am mai zis nimic.

Am început să obosesc şi eu.

Dubiosul

Acu’ nu foarte demult, vine Aiuraşu pe la mine, la ocnã, sã vorbim despre un oareşce credit. “Sã vorbim” adicã sã-l dau pe mâna colegelor din sucursalã, pentru cã, în baza mea, n-avea nici o şansã: deşi lucrez într-o bancã, “dau la sapã” într-un departament care nu are legãturã cu produsele bancare. În fine!

Îmi spune cã trece întâi pe la altã bancã, sã vadã ce condiţii/termene/preţuri mai sunt în piaţã. Foarte corect, foarte matur din partea domniei sale!

No, şi ajunge şi “la mine”. Cobor sã-l preiau din faţa ocnei şi-l vãd aşaaaa, cu un zâmbet ciudat pe faţã.

“- Auzi ce mi-au spus ãia! Cicã “nu mã calific”. Dar nu din cauza salariului! Cicã nu prezint încredere sã-mi dea cât am eu nevoie, pentru cã n-am istoric bancar” .

Dupã momentul de perplexitate, mã pufneşte, bineînţeles, râsul!

“- Pãi, na! Ţi-a trebuit sã te descurci singur, pânã la 33 de ani, fãrã credite, în România. Dracu’ mai are încredere acum în tine?”

Cum, mãi, fraţilor, sã fie posibilã o aşa aberaţie? Adicã, înţelegeţi voi, e incredibil de crezut cã a scãpat unul care, deşi n-are un venit care sã-i permitã sã-şi ia orice, oricând, cu banul jos, a reuşit sã nu cedeze ispitei de a lua credit pentru toate cele care sunt absolut necesare vieţii anilor 2000: super aparat multifuncţional de comunicaţie(de-astea, vândute drept telefoane), lap-top, plasmã sau LCD, robot de bucãtãrie, staţie audio şi tot soiul de alte astfel de artfacte fãrã de care “viaţa e pustiu”.

Eu îl ştiu pe omul ãsta. Are destule. Dar pe toate pe care le are (excluzând, bineînţeles, cadourile), şi le-a luat “la ofertã” sau atunci când a strâns banii pentru ele. Şi el nu e ca mine, sã nu-şi doreascã. Lui chiar îi place sã aibã tot soiul de lucruri. Îi face placere sã le aibã şi, evident, sã le foloseascã. Dar, iaca, le-a facut în timp, pe rând, în mãsura posibilitãţilor. Uite-aşa! Chiar se poate!

Şi totuşi, iatã, pentru sistemul bancar, un astfel de specimen este de-a dreptul dubios. Vã daţi seama cã poate ar fi în stare nu doar sã nu ajungã în Biroul de Credite (nu mai zic de executare silitã), dar chiar ar fi în stare sã-şi achite creditul anticipat?

Pãi, ce afacere ar mai fi atunci asta?

SUPRAREALISM

Iar stãteam cu gândurile de-aiurea, coatele sprijinite de marginea balconului noii reşedinţe (pentru care am pãrãsit Azilul în toamna anului trecut), mãsurând cu ochii de-a stânga şi de-a dreapta strada Braşov, aşa cum se lãsa plouatã în aceastã primã duminicã de mai. Fumam, bineînţeles. Dar, pânã la urmã, ce conteazã unde eram şi ce fãceam pânã Atunci? Poate doar aşa, cât sã am eu impresia cã prin aceste amãnunte vã aduc un pic mai aproape, destul de aproape încât, dacã aţi fi fost atenţi, aţi fi vazut şi voi.

Nu vã închipuiţi cã aş fi vãzut cine ştie ce grozãvie: doar strada Braşov, plouatã. A, şi maşini care treceau peste ea. Şi peste stradã şi peste apã. Şi, trecând, lãsau în urmã fuioare spumate, mici valuri şi fireşti, dar totuşi frumoase, întrupãri din apã ale curenţilor ce luau naştere în urma “hergheliilor cailor putere” (cine vrea sã ştie ce-i cu aceastã expresie, sã-l întrebe pe Aiuraşu, cã e povestea lui  🙂  ).

În tot griul ãla, oricât de deplasatã ar pãrea comparaţia, maşinile trecând peste degetul acela de apã mi-au adus aminte de bãrcile care brãzdau Dunãrea, Acasã. Dar nu despre comparaţia asta oarecum exageratã voiam sã vã vorbesc. De fapt ãsta e doar începutul. Imediat dupã ce comparaţia mi s-a conturat în minte, urmãtorul gând a fost “cum ar suna o poezie despre maşini trecând pe strada plouatã precum şalupele brãzdând un fluviu?”. Şi, de-aici, alte gânduri: aa…chiar aşa! Cum ciorilor mai sunã poezia vieţii anilor 2000? Ştiu câte ceva despre poezia ultimilor doua secole şi carele şi cãruţele cu boii şi caii lor apãreau atât de firesc din vârful peniţei încât carele şi cãruţele cu boii şi caii lor deveneau parte din definiţia poeziei. La fel coasa şi secera, la fel ciocanul şi nicovala. Toate vorbeau despre frumuseţea boemã sau despre frãmântãrile cotidiene ale vieţii la fel cum tunurile şi puştile cu bombele şi gloanţele şi baionetele lor porneau discurs înflãcãrat despre jertfe, despre zbateri de sentimente înalte şi de nãzuinţe. Uite-aşa mi-am dat seama cã nu mi-au mai cãzut în faţa ochilor poezii ale zilelor de azi. Nu îmi aduc aminte sã fi citit versificãri ale vieţii de astãzi. Sã fie oare pentru cã tehnologia care defineşte atât de predominant acest “azi” nu poate fi învelitã în haina poeziei? Eu cam aici cred cã-i baiul. Cãci am cãutat pricinã şi oamenilor. Dar nu! Sensibilitatea lor am gãsit-o acolo unde a fost parcã din totdeauna, rãzbind peste multe nimicuri şi înjosiri care poate ar fi trebuit sã o îngenuncheze. Am gãsit-o în introspecţiile lui nea’ Manolache, tãind ca un bisturiu în cangrena nimicniciilor, am gãsit-o în fotografiile lui Aiuraşu care se încântã ca un copil pentru fiecare instantaneu surprins în aşa fel încât sã exprime 1000 de cuvinte, am gãsit-o în pamfletele lui Robert, care a ales ironia ca armã împotriva prostiei. Şi nu doar la ei, nu doar la “ai mei”. Am gãsit-o la Nicolae Ariton, pentru care istoria înseamnã pasiune, am gãsit-o în plãcerea cu care Ruxi rãsfoieşte printre ipostazele celor din împrejurul ei, am gãsi-o în baricadele şi stindardele ideilor de “bun” şi de “bine” pe care le-a ridicat adolescenţa Dianei. Şi nu doar la ei.

Nu, nu sensibilitatea noastrã e problema.

Nu încã.

De-aceea zic eu, dragii moşului, cã la cele cu care ne înconjuram în ideea de “evoluţie” trebuie sã fie problema (zisei eu, butonând tastele calculatorului, de unde, odatã sãvârşite aceste gânduri, le voi lansa în lumea virtualã a Internetului). Nu am sã scriu mult, pentru cã s-a tot scris pe subiectul ãsta şi nu vreau sã plictisesc. Dar eu aşa vãd: cum cã ne izolãm (fiecare trage tot mai mult spre casa lui, case transformate cumva în temple, în care doar cei puţini aleşi sunt invitaţi), cum cã interacţiunea se mutã tot mai mult în mediul virtual, cum cã vocabularul fiecãruia sãrãceşte pe zi ce trece (urmare tocmai a interacţiunilor tot mai schiţate, telegrafiate), cum cã ideea de “fericire”, de “viaţã împlinitã” are tot mai total legãturã cu zona materialã şi nu cu cea spiritualã (of, unde sunteţi voi, Filemon şi Baucis?)

Aşa simt eu: cã urmând drumul ãsta, nu peste multã vreme, oameni ca nea’ Manolache, ca Aiuraşu, ca Robert, ca Nicolae Ariton, ca Ruxi, ca Diana nu vor mai fi exponenţi ai sensibilitãţii contemporane ci doar o mânã de paria.

Urmând drumul ãsta, vom înlocui cu totul caracteristica de “utilitate” a tehnologiei cu atributul de “necesitate” şi, în abstracta realitate de jur-împrejur vom constata atunci cã am demitizat poezia.

Vom citi cum îşi versifica Charles Bukowski masturbarea în parcarea unui mall şi vom ajunge la concluzia lui: “poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicatã. E prea preţioasã. E o grãmadã de rahat. Aproape toatã poezia lumii e bunã de aruncat la gunoi”

Poezia e prima victimã a acestei evoluţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Restaurant „La Rambla” – sau o notã de haos boem

Uite-aşa a mai trecut un an şi tot aşa iaca, se fãcu din nou 14 februarie. Deşi oficial şi eu şi Pufoşenia mea am declarat cã nu ne raliem ideii de a adopta o sãrbãtoare strãinã(asta cu nenea Valentin – între noi fie vorba, din cercetãrile efectuate superficial de subsemnatul, de Dragobete, noi, românii, aniversãm acelaşi lucru, diferenţa constând în diferenta de zile dintre calendarul iulian şi cel gregorian), totuşi am dat vina pe faptul cã aniversãm un an de când ne-am înnodat unul altuia drumurile şi iacãtã-ne deci vineri, 14 februarie 2014 noi doi (eu şi Pufoşenia) în localul “La Rambla”, aflat fizic în Bucureşti, pe lângã Piaţa Victoriei, (Str. Grigore Alexandrescu nr.8) şi virtual la adresa http://larambla.ro

Am fost, am bãut, am mâncat, am ascultat muzicã, am vorbit de-ale noastre şi-am plecat.

Impresia generalã “de dupã” e cam aşa: meritã!

Acum, sã detaliem un pic.

Localul e împãrţit în douã: prima intrare e pentru parter, care gãzduieşte nefumãtorii iar scãrile trimit fumãtorii la etaj. Intrãri separate, deci nefumãtorii sunt ok şi total protejaţi.

Dacã e sã fiu cârcotaş şi sã vreau musai sã le caut nod în papurã, pot sã bombãn cum cã la cât de elegant le e blazonul, haosul pe care l-am simţit nu le face deloc cinste: la intrare (şi la parter şi la etaj) nu ne-a întâmpinat nimeni şi a trebuit sã cãutam pe cineva de-al casei care sã ne îndrume. Nu e mare bai, cã n-a fost ca şi cum am fi rãtãcit ore în şir printr-un imens castel, dar… Apoi ospãtarii erau cumva aerieni, chiar un pic haotici. Plãcuţi la vorbã, dedicaţi, implicaţi dar parcã un pic depãşiţi de ce se întâmpla: apa au uitat sã o treacã pe comandã(şi, evident, a venit la “tura a doua”), paelia a venit cu legume in loc de fructe de mare (se încurcaserã comenzile), la vinuri, deşi le-am spus cã nu sunt un cunoscãtor al vinurilor spaniole, nu au reuşit sã mã lãmureascã prea bine “ce şi cum” (îi rugasem sa ne recomande un vin mai puţin taninos)…de-astea, de zãpãcealã. Şi nici nu pot sã spun cã ar fi avut o scuzã pentru ca era aglomerat: erau 3 ospatari la cam 25 de persoane împãrţite pe la vreo 9 mese – deci, rezonabil, din punctul meu de vedere.

No, dar cam atât cu bombãnelile.

În rest, numai de bine: localul în sine te proiecteazã (mã rog, pe mine m-a proiectat 😛 ) într-o atmosferã elegantã, cu iz interbelic, cu linii simple, parchet scârţiitor şi mobilã solidã. Muzichia este o adevãratã experienţã pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu repertoriul spaniol(recunosc, cu ruşine, cã la capitolul ãsta nu stau deloc bine) – la un moment dat Pufoşenia a remarcat amuzatã cã melodia din fundal învelea discuţia noastrã ca într-o scenã de telenovelã 🙂

Ospãtarii, chiar dacã noi i-am gasit haotici, erau politicoşi fãrã sã fie nici groteşti nici greţoşi, erau deschişi şi sfãtoşi, generând un farmec aparte încât mie, unul, mi-au lãsat impresia cã vorbeam pur şi simplu nişte unchi în sufrageria cãrora poposisem la ceas de searã.

Vinurile, chiar dacã deloc ieftine (5 pahare de vin au adunat jumãtate din nota de platã) se gãsesc într-o paletã variatã şi, raportat la ce am încercat noi, foarte savuroasã. Recomandarea mea: cereţi catalogul de vinuri, s-ar putea sã vã lãmureasca mai bine decât ospãtarul şi clar mai bine decât meniul.

Mâncarea…ei, mâncarea a fost pur şi simplu savuroasã: ca orice casã care se respectã, pânã sã ne hotãrâm cu ce sã ne delectãm, pe masã şi-au fãcut apariţia (din partea casei) o cremã de brânzã fooooarte bunã (o sa fie mulţi de “foarte bun” la capitolul ãsta 🙂 ), douã chifle bune-bune şi mãsline excelent alese! La antreu am ales “Calamares a la Andaluza” şi, deşi eu nu agreez defel fructele de mare (nu-mi place izul de nãmol ), ei bine, pânã şi eu i-am declarat ca fiind foooarte gustoşi! La felul principal Pufoşenia a ales Orez ‘Abanda’ (cu fructe de mare – deh, avem gusturi complementare J ) iar eu am preferat, prudent, muşchiuleţ de porc ‘Stroganoff’, la care doar cei şapte ani de-acasã m-au oprit sã-mi ling degetele! A fost excepţional! Profit de ocazie şi transmit sincere felicitãri bucãtarului! Pentru desert Pufoşenia s-a oprit la un “cheese cake”, din nou delicios şi, probabil pentru cã era “Valentine’s”, din partea casei pe masa noastrã a mai poposit o prãjiturã în formã de inimã (ceva gen mousse).

Având în vedere blazonul firmei, cantitãţile şi MAI ALES calitatea celor degustate, preţurile mi s-au pãrut pur şi simplu corecte (le gãsiţi afişate pe site). Ba chiar pot spune cã am mâncat în alte locuri mai scump şi nu cu acelaşi destrãbãl de gust!

Ce sã mai spun?

Atât doar ca, privind în urmã, pânã şi haosul de care am vorbit mai devreme a pãrut cã, de fapt, nu avea cum sã lipseascã, fiind chiar necesar pentru ca “La Rambla” sã devinã pur şi simplu o experienţã boemã pe care o recomand tuturor!

Nu ştim…

…file din jurnalul anilor trecuţi

La început de drum, proaspăt absolvent şi-atât, într-un oraş mic precum urbea mea de pe mal de Dunăre, am fost mai mult decât mulţumit când un bun prieten de-al meu a reuşit să mă introducă în cadrul unui ONG.
Prima mea slujbă!
A fost o activitate frumoasă, benefică pentru minte şi suflet, nu nepărat grea dar foarte prost plătită.
Proiectele în care eram implicat, deşi nu de mare amploare, îmi aduceau o mulţumire sufletească faină, care încă mai dăinuie.
Unul din aceste proiecte a fost concretizat într-un eveniment scurt, realizat în colaborare cu departamentul de reintegrare socială de pe lângă tribunal. Preţ de câteva ore, am adus în vizită în oraşul nostru un grup de delincvenţi minori de la un centru de reeducare din Bucureşti: baieţi cu vârste între 11 şi 17 ani. Prima lor oprire, înainte de diferite vizite în oraş, a fost la sediul ONG-ului nostru.
Recunosc că am avut un şoc în momentul în care, în urma lor, şi-au făcut apariţia şi doi poliţişti înarmaţi.
Mă rog, s-au asezat şi am început să discutăm cu ei. De una, de alta, de amândouă odată. Noi eram mai curioşi decât ei!
Unii răspundeau cu tupeu, cu miştouri, alţii se hlizeau parcă fără rost..era unul care ofta mai tot timpul… şi unul care aproape tot timpul a stat cu capul în jos, fixând câte un punct în podea. Ridica din când în când ochii negri, amuzat parcă de ceea ce spuneam noi.
La un moment dat, una din colege a început un soi de predică: cum că ei nu au facut bine ce au făcut, că nu mai pot schimba belelele făcute, dar că trebuie să înveţe din asta şi să se schimbe când se vor întoarce acasă.
Atunci ochii negri s-au ridicat şi au fulgerat scurt:
„-Acasă? Ce ştiţi dumneavoastră ce înseamnă acasă?”
Am tăcut toţi.
Avea dreptate.
Nu ştiam.
––––––––––

Sunt mulţi care scriu pe blog.

Despre iubire, despre ură, despre religie, despre viaţă şi moarte, depre politică, despre bine şi rău… şi eu, printre ei.

Tot soiul de truisme..toţi afişând şi debordând tot soiul de experienţe „grele”, „unice”, care ne-au „maturizat”…..suntem mulţi care scriem…
Câţi dintre noi am fost vreodată intr-un centru de plasament? oricare!
Câţi am participat la vreo manifestaţie ca să susţinem ceva? orice!

… şi-atâtea altele…

Câţi oare ştim ceea ce pretindem că ştim?

Gunoi

Ete-aşa am şi eu, ca mulţi alţii, tot soiul de pãreri şi senzaţii, care mai de care mai aiuristice şi mai ciudate.

Unul din sentimentele astea îl percep când arunc gunoiul: atunci când dau drumul sacului cu resturi pe tubul ghenei, mi se pare cã în casã a aparut o gurã de aer. Mã, da’ nu atunci când iau sacul din coşul lui din bucãtãrie, nu atunci când dau sã ies pe uşã ci atunci când îl aud hodorogind în ghenã.

Ei, acum, ce mi-a venit mie sã vã povestesc de trãznaia asta: acum douã sãptãmâni ies cu câţiva colegi la bere, mã întorc acasã, mã pun la un film, când iaca un telefon de la una din colegele de la care tocmai îmi luasem “la revedere”:

–          Ai auzit? E? Ce zici de asta?

–          Mmm…nu, n-am auzit, cã ştii cã nu mã uit la televizor. Ce s-a întamplat?

–          S-a împuşcat Nãstase!

–          Ei, na! Serios? Aha! He! Mã, ce sã zic? E un început bun!

–          Ce? Adicã?

–          Pãi, încã vreo 4-500 şi o sã fie mai bine!

–          Aaaaa! Hahaha! Stai, mã, cã n-a murit!

–          A? Cum adicã, mã, n-a murit?

–          Pãi, nu! Doar s-a împuşcat!

–          Aha! E clar! Un vânãtor pasionat se împuşcã dar rateazã. Bine! Hai cã mã întorc la filmul meu. Pare cã are o regie mai bunã decât ştirea ta.

Şi gata discuţia. Dincolo de sentimentul de “degeaba” pe care îl aveam dupã ce am terminat convorbirea, mã mai bântuia o senzaţie. Aţi ghicit! Pentru câteva clipe, ideea lui Nãstase mort, înainte de orice altã analizã politicã şi/sau filosoficã, îmi stãrnise exact aceeaşi senzaţie pe care o am când arunc gunoiul: cã în casã a apãrut o gurã de aer proaspãt!

Pot sã-l apreciez pe omul ãsta din punct de vedere al cunoştinţelor sale, al diplomaţiei de care poate da dovadã, dar, pânã una-alta, prin rolul pe care l-a avut în politica româneascã post-decembristã, rãmâne –pentru mine- unul din responsabilii stãrii de fapt de astazi.

Nu spun ca “singurul care…”. Nu spun ca e “cel mai mare din cei care…” dar, pânã una-alta, dincolo de toate calitaţile sale native sau dobândite, pentru mine omul ãsta rãmâne unul din gunoaiele României.

vreo doua vorbe zise cu pumnul

Acesta este un post scris la alegerile „de data trecuta”…dar nu s-a schimbat nimic de atunci. Asa ca doar il readuc in fata ochilor dumneavoastra…

=====

luni, 24 noiembrie 2008
Hai sa revenim un pic la electoralele noastre.
Nu le stiu pe toate, dar putinul pe care-l stiu m-au facut sa plec din politica dupa 2 ani de activitate.
Cine vrea sa stie cate ceva, sa intrebe.
Putem face si un joc pe stilul „stiati ca…”.

De exemplu, ceva usor(alminteri total ilegal). Stiati ca, desi PRIN LEGE presedintii si vicepresedintii sectiilor de votare ar trebui sa fie apolitici, cel putin 50-60% sunt membri de partid ? (indiciu: in nomenclatorul functiilor PSD exista calitatea/functia de „reprezentant in sectia de votare”.
Sau un quizz: cine numeste cel mai repede cinci metode de frauda in sectiile de votare(indiciu: in 90% din sectiile de votare nu se respecta procedura LEGALA de numarare a voturilor)
Cu ce sa mai continuam? Din ciclul „ce pot face/doua maini dibace”, astazi invatzam cum sa transformam un vot valabil intr-unul anulat si cum sa transformi un vot nul intr-unul perfect valabil.
Mai departe: Cultura generala : cine a citit macar o data „Legea votului uninominal, Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului si pentru modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004 privind Statutul alesilor locali, legea nr. 35/2008 ” ?

Sa nu imi spuneti ca inca mai credeti ca exista oameni verticali in partide; daca sunt, sunt inca mici, de fapt inca nu exista.PARTIDUL nu iarta pe nimeni

Sa nu imi spuneti ca inca mai credeti ca exita „ai lor” si „ai nostri”….aveti idee ce troc se face intr-un consiliu local cand se voteaza PUZ-urile?…atunci nu mai exista culori…
iar pentru nivele mai mari, va rog vizitati http://www.aoar.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12:membrii-aoar&catid=19&Itemid=5

….spuneti-mi, va rog, cate culori politice ati observat in primele 5 secunde.

Dragii mosului: n-are rost…

cat timp nu ne va veni iar marea scarba, sa le spunem vreo doua vorbe cu pumnul, toata vorbaraia asta e degeaba…

Scarba pentru ca desi stiu ca stim cat se poate face bun si frumos in tara asta, desi stiu ca stim cat ne fura, desi stiu ca stim cat de demagocice le sunt grohailelile, inca isi imping nesimtirea spre-nainte…

Poate ca au dreptate..poate nu mai au cum sa dea inapoi…de unii singuri..poate au nevoie de o mana de ajutor..

Obiecte

Mi-a venit ideea prin oraş, la un joc de biliard. Undeva, pe un colţ de canapea, o duduiţã: simpaticã, drãgãlaşã, subţiricã…mã înţelegeţi, avea cam de toate.

Avea însã cam atâta treabã cu biliardul cam cât avea în momentul ãla prietenul ei cu ea.

El, cu încã doi, erau prinşi rãu cu jocul! Mã rog, firesc de altfel, cã doar de-aia ajunseserã in clubul cu pricina, nu?

Ea cred cã ştia deja câte geamuri sunt în local, câte persoane sunt în medie la fiecare masã, cam la câte secunde se cere o nouã sticlã de bere…

Mã oprisem un pic din joc şi mã uitam la ea: era pur şi simplu de bibelou!  Nu-i plãcea. Nu-şi afla rostul acolo. Nici mãcar nu încerca sã-l urmareascã pe el. Sper cã mãcar avea nişte gânduri ale ei, cât sã nu se plictiseascã rãu de tot.

..şi uite-aşa iaca gândul prin capul meu precum târnãcopul : intrã pe o ureche, iese pe alta şi rãmâne şi-n cap.

Multe duduiţe pur şi simplu atârnã pe lângã un crai de curte de vilã nouã(sau curte cu gardu’ vopsit, sau posesor de BMW/Merţan/Audi etc, dupã caz) ca orice alt obiect din inventarul respectivului: la fel ca un telefon, ca un tricou de firmã, ca ochelarii de soare…şi-o EA.

E oare corect sã spui cã ţi-e milã de obiecte?

În seara aceea am bãut un pic prea mult ca sã stau sã fac psihanalizã peste pornirile şi gândurile acestor duduiţe…

Dacã vreţi, continuaţi voi…

Sã ne aducem aminte de noi

Mai avem vagi urme.
dar…
Ne înrãim cu fiecare vis care ni se depãrteazã în loc sã-l simţim mai aproape în anii care par cã se grãbesc din ce în ce mai repede sã treacã.
Ne blazãm, obosind sã mai fim principiali într-o lume în care doar nesimţirea pare cã aduce fericire şi bunãstare.
Ne otrãvim cu fiecare fustrare cãreia îi lãsãm loc în noi, obosiţi sã mai credem mãcar cã existã un rost al lucrurilor care se întâmplã parcã tot în ciuda a ceea ce ştiam cã e bun, frumos şi firesc.
Ne şablonãm, imitând rãutatea pe care o respirãm în fiecare zi în autobuze şi tramvaie în drum spre un loc de muncã pe care îl apreciem doar prin simplul fapt cã existã.
Ne e lene sã fim noi înşine, comod îmbrãcându-ne şi confundându-ne cu sunetele, formele şi culorile abil infiltrate în vieţile noastre prin tehnici de marketing.

Prieteni, hai sã ne mai amintim şi de noi.
Aşa cum eram când am plecat la drum.