Nu ştim…

…file din jurnalul anilor trecuţi

La început de drum, proaspăt absolvent şi-atât, într-un oraş mic precum urbea mea de pe mal de Dunăre, am fost mai mult decât mulţumit când un bun prieten de-al meu a reuşit să mă introducă în cadrul unui ONG.
Prima mea slujbă!
A fost o activitate frumoasă, benefică pentru minte şi suflet, nu nepărat grea dar foarte prost plătită.
Proiectele în care eram implicat, deşi nu de mare amploare, îmi aduceau o mulţumire sufletească faină, care încă mai dăinuie.
Unul din aceste proiecte a fost concretizat într-un eveniment scurt, realizat în colaborare cu departamentul de reintegrare socială de pe lângă tribunal. Preţ de câteva ore, am adus în vizită în oraşul nostru un grup de delincvenţi minori de la un centru de reeducare din Bucureşti: baieţi cu vârste între 11 şi 17 ani. Prima lor oprire, înainte de diferite vizite în oraş, a fost la sediul ONG-ului nostru.
Recunosc că am avut un şoc în momentul în care, în urma lor, şi-au făcut apariţia şi doi poliţişti înarmaţi.
Mă rog, s-au asezat şi am început să discutăm cu ei. De una, de alta, de amândouă odată. Noi eram mai curioşi decât ei!
Unii răspundeau cu tupeu, cu miştouri, alţii se hlizeau parcă fără rost..era unul care ofta mai tot timpul… şi unul care aproape tot timpul a stat cu capul în jos, fixând câte un punct în podea. Ridica din când în când ochii negri, amuzat parcă de ceea ce spuneam noi.
La un moment dat, una din colege a început un soi de predică: cum că ei nu au facut bine ce au făcut, că nu mai pot schimba belelele făcute, dar că trebuie să înveţe din asta şi să se schimbe când se vor întoarce acasă.
Atunci ochii negri s-au ridicat şi au fulgerat scurt:
„-Acasă? Ce ştiţi dumneavoastră ce înseamnă acasă?”
Am tăcut toţi.
Avea dreptate.
Nu ştiam.
––––––––––

Sunt mulţi care scriu pe blog.

Despre iubire, despre ură, despre religie, despre viaţă şi moarte, depre politică, despre bine şi rău… şi eu, printre ei.

Tot soiul de truisme..toţi afişând şi debordând tot soiul de experienţe „grele”, „unice”, care ne-au „maturizat”…..suntem mulţi care scriem…
Câţi dintre noi am fost vreodată intr-un centru de plasament? oricare!
Câţi am participat la vreo manifestaţie ca să susţinem ceva? orice!

… şi-atâtea altele…

Câţi oare ştim ceea ce pretindem că ştim?

Pâine

…file din jurnalul anilor trecuţi

(25 ianuarie 2009)

Copilăria mea a fost împărţită  între cărţi, maidan, malurile Dunarii şi bucătaria mamei.
Bucătaria era a mamei atunci când din sertarul închis al recamierului ieşea, ca o carte de vrăji, un caiet mare, vechi, în coperţi tari, galbene, purtând pe ele pete de ulei şi creme ca mărturie a grozavelor creaţii culinare.
De la reţete de mâncăruri până la cele mai trăznite torturi, creme, îngheţate şi prăjituri. Pe vremea lui Ceaşcă nu prea erau multe dulciuri prin cofetării, dar din bucătăria mamei dulciurile ieşeau în fiecare sâmbătă ca  un triumf al celor ce ştiau că o prăjitură înseamnă mai mult decât o pâine însiropată şi ornată cu o urmă de jeleu insipid.
La început, raidurile în bucătaria mamei se rezumau la vămuirea cratiţelor în care se răceau cremele şi la dijmuierea foilor de Alba-ca-zăpada, care niciodată nu scapau cu marginile neciupite.
Mama le lua mereu apărarea şi, drept pedeapsă, când mă prindea, a început să mă întemniţeze lângă ea, la paza cratiţelor – amestecând încet cremele, să nu se prindă- şi mai apoi la pregătirea diferitelor compoziţii.
Apoi am prins şi eu curiozitatea de a experimenta câte un pic, de a călca un pic pe lângă reţeta, pentru un strop de personalitate.
Că a început să-mi placă, nu mai e rost să spun. Iar mândria de a-mi auzi lăudată munca de către degustători era pur şi simplu nepreţuită (da, da pentru toate celelalte există Mastercard ).
Era însă ceva cu totul aparte când mama făcea pâine. Lipsea ceva în aer din culoarea momentelor ce se pregăteau de felurite deserturi, dar se simţea ALTCEVA. Era o încărcătură mai puternică, era că un ritual ale cărui întelesuri nu-mi erau desluşite.
Cred că avea ceva de-a face cu faptul că mama era mai tăcută, că îi simţeam pur şi simplu truda…poate pentru că mi se părea ca în tăcerea ei se împleteau descântece…poate solemnitatea gesturilor cu care închina aluatul după ce îl termina de frământat.
Iar gustul pâinii făcute de mama nu l-am regăsit în anii aceştia nicăieri în altă parte…

Ieri am făcut o incursiune la ADN, credinciosul meu tovarăş de perindări bahice, unde trupa era completată de „micutzul” sau frăţior şi de Papi, împătimit incurabil al motoarelor pe două roţi. După trebăluiala care ne strânsese împreună (am montat ceva mobilă în camera tovarăşului ADN) inevitabil am început să experimentăm iaraşi câte ceva în bucătărie. De data aceasta s-a inventat un altfel de omletă, care numai a omletă nu semăna -dar arăta de milioane, într-o tavă yena-, s-a prăjit merluciu (pasiunea lui Papi), s-au copt patru bulgări de bulz…

E, şi nu ştiu cum, ADN-u mi-a adus aminte că la un moment dat am promis că o sa fac pâine de casă.
Nu era timp de stat pe gânduri, o asemenea promisiune trebuie întotdeauna onorată, aşa că am pus mâna pe telefon şi am ţinut sfat de taină cu mama.

Nu mai făcusem niciodată pâine şi chiar îmi doream. Masa pregătită de lucru, prietenii strânşi în jurul meu, totul aştepta… Şi am început: am pregătit întâi drojdia… am pus făină în ceaun, presărând-o cu sare… am făcut locaş în mijloc şi am adăugat drojdia frecată… am început să frământ, adăugând din când apă călduţă…La început mi-a fost un pic frică: mâinile dădeau semne de oboseală, palmele ţipând parcă a început de crampe.
Da’ nu m-am lăsat: m-am detaşat de tot ce era în jur: eram doar eu şi aluatul. Făina se transforma ca vrăjită, mâinile amestecau şi frământau deja într-un ritm plăcut şi liniştitor şi un ciudat sentiment de putere simteam că mă umple prin toate colţişoarele. Trupeţii făceau glume, dar îi simteam şi pe ei curioşi. Oricât ar fi fost de simplu în aparenţă, A FACE PÂINE era un moment aparte pentru fiecare dintre ei.
Frământam şi nu puteam să mă detaşez de mândria care mă umplea…era bucurie, era putere!
Am împărţit aluatul în două, şi l-am lăsat la crescut. Şi încă ce a crescut! O jumătate am lăsat-o simplă, am împletit-o şi am aşezat-o rotund în ceaun (în lipsă de alte recipiente, dar s-a dovedit a fi o întâmplare inspirată) iar cealaltă jumătate s-a transformat în pâinicuţe umplute cu brânză şi Kaiser (nu ne-am putut abţine să nu  experimentăm).
Pâinicuţele nu am mai stat să le gust (se făcuse deja “mâine”, iar somnul chemat de conţinutul celor nouă sticle goale de Pinot începea să nu se mai înţeleagă cu noi)…
Dar pâinea! Mi s-a părut una din cele mai grozave pâini mâncate vreodată!

Mirosul cojii fierbinţi mă trimisese din nou Acasă, în bucătăria mamei…

9 iulie 2012

Da, asta e! Ziua în care iatã, recunosc oficial cã am îmbãtrânit.

Mã alintam eu de ceva vreme cu vorbele astea, dar nu credeam în ele. Vorbeam de “bãtrâneţe” încercând sã las loc interpretãrii de “experienţã”.

Azi însã, nu este vorba despre nici o “experienţã”, despre nici o “înţelepciune”.

Pur şi simplu am adunat mai multe fapte, le-am pus cap la cap şi cam ãsta e rezultatul: trebuie sa mã obişnuiesc cu ideea cã am îmbãtrânit.

Pentru cã, iatã, încep sã îmi fac planuri, sã mã organizez şi mã enervez când planurile nu sunt respectate şi mã simt plin de o bucurie bonomã când vãd lucrurile fãcute aşa cum le-am gândit iniţial – fie cã vorba şi doar de cãlcatul unei cãmaşi sau de curãţarea filtrului din acvariu.

Încep sã îmbãtrânesc pentru cã nu mai am chef sã mã duc într-un club. Nu cã aş fi fost eu marele clubber în tinereţile mele, dar înainte, când nu mã duceam, nu mã duceam pentru ca nu-mi plãcea muzica sau pentru cã n-aveam bani. Acum am bani şi pot gasi lejer un club cu muzicã fainã, dar nu mai am chef.

Semn de îmbãtrânire, apropos de cluburi, e şi faptul cã se cam face anul de când nu a mai fost nici o petrecere în Azil. Şi nu doar în Azil: cam toate zilele de naştere sãrbãtorite în gaşcã au însemnat strângerea într-o sufragerie unde jumãtate vorbeau footbal sau politicã iar cealaltã jumãtate se uita la “românii au talent”.

Mai pun şi firele albe – tot mai multe…şi crizele de lombago – fustrante şi tot mai dese.

Şi mai ales, pun la socotealã felul în care mã salutã oamenii. Cei din jur. Mulţimea, acest imparţial judecãtor: puştii de 5-6 ani nu îmi mai spun “bunã-ziua!”. Acum puştii de 5-6 ani îmi spun “sãrut-mâna!”,  adolescenţii mã salutã sincer cu “bunã-ziua!” iar cei de peste 50 de ani îmi spun, complice, “sã trãiţi!”.

Mai sunt şi altele, pe care le simt prea amare ca sã nu le ţin doar pentru mine.

Aşa cã, iatã, astãzi, 9 iulie 2012 am conştientizat şi recunosc cã încep sã îmbãtrânesc.

Apãi, dragii moşului…

Gunoi

Ete-aşa am şi eu, ca mulţi alţii, tot soiul de pãreri şi senzaţii, care mai de care mai aiuristice şi mai ciudate.

Unul din sentimentele astea îl percep când arunc gunoiul: atunci când dau drumul sacului cu resturi pe tubul ghenei, mi se pare cã în casã a aparut o gurã de aer. Mã, da’ nu atunci când iau sacul din coşul lui din bucãtãrie, nu atunci când dau sã ies pe uşã ci atunci când îl aud hodorogind în ghenã.

Ei, acum, ce mi-a venit mie sã vã povestesc de trãznaia asta: acum douã sãptãmâni ies cu câţiva colegi la bere, mã întorc acasã, mã pun la un film, când iaca un telefon de la una din colegele de la care tocmai îmi luasem “la revedere”:

–          Ai auzit? E? Ce zici de asta?

–          Mmm…nu, n-am auzit, cã ştii cã nu mã uit la televizor. Ce s-a întamplat?

–          S-a împuşcat Nãstase!

–          Ei, na! Serios? Aha! He! Mã, ce sã zic? E un început bun!

–          Ce? Adicã?

–          Pãi, încã vreo 4-500 şi o sã fie mai bine!

–          Aaaaa! Hahaha! Stai, mã, cã n-a murit!

–          A? Cum adicã, mã, n-a murit?

–          Pãi, nu! Doar s-a împuşcat!

–          Aha! E clar! Un vânãtor pasionat se împuşcã dar rateazã. Bine! Hai cã mã întorc la filmul meu. Pare cã are o regie mai bunã decât ştirea ta.

Şi gata discuţia. Dincolo de sentimentul de “degeaba” pe care îl aveam dupã ce am terminat convorbirea, mã mai bântuia o senzaţie. Aţi ghicit! Pentru câteva clipe, ideea lui Nãstase mort, înainte de orice altã analizã politicã şi/sau filosoficã, îmi stãrnise exact aceeaşi senzaţie pe care o am când arunc gunoiul: cã în casã a apãrut o gurã de aer proaspãt!

Pot sã-l apreciez pe omul ãsta din punct de vedere al cunoştinţelor sale, al diplomaţiei de care poate da dovadã, dar, pânã una-alta, prin rolul pe care l-a avut în politica româneascã post-decembristã, rãmâne –pentru mine- unul din responsabilii stãrii de fapt de astazi.

Nu spun ca “singurul care…”. Nu spun ca e “cel mai mare din cei care…” dar, pânã una-alta, dincolo de toate calitaţile sale native sau dobândite, pentru mine omul ãsta rãmâne unul din gunoaiele României.