Ştanţă cotidiană

Televizorul e închis,

Yala-i blocată, lanţu-i prins,

Şi am pus geamul pe “batant”

• doar cerul l-am lăsat înalt.

Problemele de zi cu zi

Mă fac a nu le auzi

Şi cu-ale lumii toate stinse,

Să văd: oare mai ştiu de vise?

Întoarcere

De dincolo de mine, mă-ntorc iar către gânduri
Aşteaptă cam demult să le aştern în rânduri,
Aşteaptă cu răbdarea ce-o ai când trece-o vârstă:
Spre ele azi mă-îndrept, un orb pe-o punte-îngusta.

Vibrau odinioară la orişice culoare,
La orice fir de umbră priveau întrebătoare
Şi-apoi, în fapt de seară, cu luna pală sfetnic
Stăteam şi ne-aminteam, pe toţi bârfind netrebnic!

Eu m-am pierdut, treptat, mai mult tot înspre mine
Şi-am devenit, stingher, un altul doar cu sine
Dar iată, să le-aştern pe inima, în rânduri,
De dincolo de mine mă-ntorc iar către gânduri!

Muguri de fluier

Atunci când cuvintele mele
În linişte grea au căzut
Citeşte iubirea din mine
Pe-al buzelor mele sărut

Atunci când simţi că-s departe
Şi gândul departe mi-e dus
În ochii mei tu să vezi
Cum soarele tău n-a apus

Şi dacă-ai crezut că iubirea
Departe de noi a plecat
Hai s-ascultăm cum din inimi
Tot muguri de fluier răzbat.

Ploaie

Şi ploaia tot cade
Pe umerii mei;
Pe gene, pe buze
Se-adună stropi grei

Şi pleoapele-ncet
Că-n somn se apleacă
Şi ochii în umbră
Vor să mi-i treacă.

Nu simt nici că stau
Nu simt nici că sunt
Sunt ploaie şi încă
Sunt şi pământ

…Şi oameni grăbiţi
Peste sufletul meu
Pasul şi-l trec
– Şi pasul li-i greu-

S-a anunţat la ştirile de seară

(mai scutur de praf versuri scrise mai de multişor…)

 

S-a anunţat la ştirile de seară:
„Inc-un poem de dragoste-a murit
Ne-împărtăşit şi fără lumânare
Şi încă nu ştim cât a suferit.

Se bănuieşte chiar a fi o crimă
Şi doi suspecţi deja sunt anchetaţi
Însă-amândoi, în mărturia dată
Au declarat că sunt nevinovaţi.”

Procesul se va ţine dimineaţă
Şi partea lor precis va câştiga
Iar taina le va fi doar înc-o taină
Pe care lumea nu o va afla.

Şi-n morga de suspine va rămâne
Fantoma unui vis neîmplinit
Care apare-n orişicare seară
Cu fiece poem care-a murit.

 

Natură statică – Luka şi pahar

Se-aruncă depărtarea
În hăul dinspre tine
Şi totuşi încă eşti
Copac cerşindu-şi vine…

Cuvintele ţi-s oarbe,
Şi-un piept să se destindă
Aşteaptă râsul tău
Cules de prin oglindă

Şi totuşi mai respiri
Un iz de flori de vie
Ce-n zori tot îl trimiţi
De-Acolo să-l îmbie

Şi uneori, în noapte,
Aduni păpuşi la masă
Tot repetând un rol
Cu El venind Acasă …

Rana de luntre

Rana de luntre e o zbatere între doruri: între tânjirea după frumuseţea şi farmecele sălbăticiei şi nerăbdarea de a ajunge în căldura casei.

E o rană tare afurisită, căci e crestată în apa sufletului şi doar prea puţini ştiu să o vadă, iar de înţeles, nici tu nu reuşeşti să-i dai mereu o desluşire…

Zic şi eu(despre relaţii)

Relaţii care au început extrem de frumos au eşuat lamentabil, aşa cum relaţii aparent imposibile sunt încă în picioare…

La un moment dat am ajuns la concluzia că nu există o “reţetă” universală pentru succesul unei relaţii, dar am considerat mereu că sunt mult mai durabile relaţiile bazate pe o prietenie sinceră, cuprinzând acele atribute care în ziua de azi sună atât de demagogic: încredere şi respect reciproc.

 

Dacă e totuşi să mă încăpăţânez să creionez o “reţetă de succes” a unei relaţii, atunci aş zice cum că secretul nu constă în compromis(imagine a toleranţei) cum nu stă nici într-o potrivire aproape totală, până la pierderea identităţii  LUI în EA (sau invers), după cum nu stă nici în existenţa contrastelor care creează doi poli ce se atrag metafizic.

 

Secretul constă în conştientizarea sensibilităţii celuilalt şi, după conştientizare, în îmbrăţişarea acelei sensibilităţi.

 

Musai trebuie să existe aceşti doi paşi: pentru că simpla conştientizare poate fi un proces strict intelectual, sortit să rămană steril, ca orice observaţie care rămâne doar o observaţie.

Cred că e cam ca atunci când Nichita a zis: “să spui ierbii că este verde, nu este o recunoaştere”.

Când SIMŢI sensibilitatea celuilalt, al doilea pas, cel al îmbrăţişării, când vine ca un semn al unei potriviri fecunde, primăvăratice, vine aproape instinctiv, cum iarăşi superb a completat Nichita: “să spui ierbii că ESTE, este o recunoaştere; şi bineînţeles că te transformi în cal şi te apucă foamea”.

 

Altminteri, toate floricele şi bravadele, toate poeziile şi toate încântările generate de eventuale sclipiri de autentic şi originalitate nu vor rămâne altceva decât experienţe punctuale, a căror amintire e oricând atât de uşor de risipit de probleme şi de situaţii de un banal poate grotesc.

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

 

==

 

Hanibal

(Eugen Jebeleanu)

 

Nimeni n’avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulandă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.

Zic şi eu(despre iubire şi ură)

Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!

Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.

Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.

Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…

În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.

Aşa cred.

Zic şi eu.

Zic şi eu (despre despărţiri)

Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.

Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:

 

Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.

Ducă-se!

 

Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.

Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.

Amestecă-se!

 

Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.

Naşte-ne-vom!

 

Aşa cred.

Zic şi eu.