Una peste alta, hotãrât lucru, e una din cele mai frumoase toamne din ultimii ani.
Nu am o slujbã stresantã, parfumul concediului încã nu s-a pierdut din pãrul rãvãşit de vânt pe coclauri, am zile cînd abia aştept sã ajung la muncã sã mai schimb o vorbã cu trupeţii şi sã mã mai amuz cu viziunea altora asupra celor ce li se întâmplã pe-acolo…
Şi totuşi parcã mâine nu am chef sã mã duc la muncã.
Ştiu, nu e week-end.
Ştiu, e toamnã – nu e nici mãcãr varã, poate aşa mã înţelegeaţi mai bine sau poate starea asta a mea ar fi avut vreun sens.
Dar…poate tocmai pentru cã e toamnã.
Aş sta undeva, într-o cafenea, la o masã aproape de geam…uşa sã fie deschisã…pe masã, o cafea, un corn sau o placintã şi un pahar cu un strop de cognac. Sã stau sã-mi dau seama de noile culori, sã mã mir ca idiotu’ despre cum s-a mai schimbat moda…Sã uit de mine în serii de secunde cu fiecare frunzã care se amãgeşte spre-n jos. Sã simt un amestec de uimire şi revelaţie gândindu-mã la castanii care au înflorit a doua oarã.
M-aş zgribuli un pic de aerul rece intrat pe uşa pe care insist sã o ţin deschisã.
Eu vreau sã aud zumzetul ãsta al strãzii, frânturi de dialoguri, de gânduri…mulţi nici nu vor sã mai audã…au cãştile bãgate cu tot cu fir în urechi… Oare…
Oare unde se grãbesc toţi?
Oare îşi dau seama cât de ciudaţi îi face graba? Le-aş face poze şi aş pune de-o expoziţie la metrou şi în staţiile de autobuz..
Poate ruşinaţi de grotescul acestei grabe, lumea ar merge mai încet…şi ar avea timp sã se mai uite în jur…la frunze, la ceilalţi…poate ar mai auzi o vorbã, poate ar mai prinde câte un zâmbet..
Poate şi-ar da şi ei seama cã, pânã una-alta, e cea mai frumoasã toamnã din ultimii ani.
mihaipetru 