Arhive lunare: Decembrie 2015

La mulţi ani, George!

Nu există an să nu uit de ziua unuia dintre prietenii mei.
Şi totuşi, aproape în fiecare an uit de ziua lui George.
Şi anul asta „am comis-o” din nou…încă un 14 decembrie în care am uitat să-i spun „La mulţi ani!”
George mi-e cel mai vechi prieten: ne ştim de la grădiniţă, de când aveam 4 ani. Adică, iaca, anul asta se cheamă că am aniversat 32 de ani de prietenie.

Mă oftică rău chestia asta, cu uitatul…mai ales că am o poveste cu ziua lui de naştere.

Îmi aduc aminte de un anume an: era în iarna lui ’96…şi eu tocmai îmi luasem papucii de la prima mea prietenă “oficială”.
Mi-o luasem ruşinos, chiar. Eu eram prea moale, prea puştan, prea bleg pentru ce avea ea nevoie atunci…şi eram prea romantic că să-mi dau seama de asta.
Ea era ceva mai mare decât mine – eu eram încă la liceu iar ea intrase deja la colegiu, la Galaţi.
Îmi plăcea aventura de a mă duce după ea în cămine, în urbea vecină, cu ochii pe orarul trenurilor, minţindu-i pe ai mei că lucrez suplimentar în laboratorul de informatică, cu scopul declarant de a-mi pregăti lucrarea pentru atestat…dar mă duceam la ea şi ne plimbam şi…cam atât. Nici măcar n-am sărutat-o vreodată. Evident că ea şi-a găsit pe cineva care ştia ce şi cum e cu relaţiile la vârsta “aia”.
Dar deja deviez.
Mno!
Şi cum eram eu supărat fleaşcă pentru că fusesem “pus pe liber”, mă plimbam pe faleză mai gri decât ziua de afară şi m-am întâlnit cu un prieten (Sorin – acum e prin Austria) care zgribulea dulcegării cu iubita lui pe acelaşi mal de Dunăre pe unde îmi plimbam eu corăbiile înnecate.
M-a văzut plouat, m-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am povestit şi el mi-a dat cheia de la el de-acasă (părinţii îi erau plecaţi la ţară) şi mi-a spus că după ce îşi conduce iubita vine şi el să stăm de vorba, “să-mi vărs amarul”.
Am luat cheia şi m-am dus pe-acasă, să-i anunţ pe ai mei că urma să rămân la Sorin peste noapte.
Când să urc pe scările blocului, cine cobora de la mine?
George!
Era şi el cam la fel de “vesel” ca şi mine: era ziua lui şi nu avea cu cine să bea un suc! Faptul că nu mă găsise nici pe mine acasă îl amărâse şi mai mult.
“Stai aşa”, am zis, “că mi-a venit o idee! Anunţă-i şi tu pe ai tăi că nu vii în noaptea asta acasă!”
Nu era chiar o situaţie neobişnuită, părinţii noştrii fiind adesea îngăduitori şi având destulă încredere în noi…
Am urcat, i-am anunţat pe-ai mei, l-am luat şi pe George din colţul blocului şi am întins-o la Sorin. Pe drum, am luat o sticlă de vin spumos şi nişte bomboane cu lichior.
Am ajuns la Sorin, a venit şi el, i-am povestit şi de George şi, uite-aşa am făcut o noapte albă la poveşti, sfaturi, glume, muzică şi o mică beţiveală: îmi aduc şi acum aminte că spărgeam bomboanele ca pe ouă să le scurgem lichiorul în paharele cu spumos, să facem “cocktail”. O sticlă de spumos la trei băieţi nu însemna mult, dar nici nouă nu ne trebuia mult la anii ăia.
Chiar a fost fain!
Nu eram eu dacă nu făceam şi o nefăcută: m-am dus la un moment dat în bucătărie să aduc nişte apă şi Sorin mi-a spus să vărs apa care era deja în sticlă, să pun apă proaspătă. Aşa că m-am dus în bucătărie, am pus mâna pe prima sticlă pe care am văzut-o, am golit-o şi am umplut-o cu apă. Cât o umpleam mi-am dat seama, după miros, că tocmai aruncasem la chiuvetă o sticlă de ţuică! Nu ştiu cum l-a convins Sorin a două zi pe tatăl lui că nu băusem noi licoarea, dar ştiu că a scăpat fără ceartă, mai ales că, imediat la următoarea mea vizită mi-am mărturisit fapta, cu mâna pe inima!
mdaaa…
Şi uite-aşa a fost de ziua lui George în 1996..

Am zis că n-o să uit ziua lui..şi totuşi o uit aproape în fiecare an..
Îmi pare rău, prietene!
La mulţi ani!
Cu întârziere…dar din toată inima!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria amintiri, de-ACASA, eu, Uncategorized