Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!
Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.
Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.
Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…
În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.
Aşa cred.
Zic şi eu.
mihaipetru 