Arhive lunare: Ianuarie 2012

Ce le-ar putea lipsi unora…

Se împlineau vreo opt luni de-acum de când se-nvârteau printre noi. Veniserã, uite-aşa, de-acolo, şi lumea s-a trezit cu ei pe strãzi. Sunt curios cum s-ar fi derulat lucrurile dacã ar fi aterizat pe la americani. Bine, ãstia-i vãzuserã, dar pânã sã se desmeticeascã, între douã declaraţii de presã confuze, oscilând între avertizare de coleziune cu un asteroid şi acuze cãtre ruşi cum ca ãştia sã recunoascã experimentul periculos şi nedeclarat, se şi treziserã cu animãluţele pe Pãmânt. Din punctul ãsta de vedere, mie, unul, mi-a plãcut mai mult de ruşi. A ieşit nenea ãla al lor cu chieptu’ plin de decoraţii şi a spus simplu: “Nu avem nici o informaţie certa. Asteptãm.” Atâta linişte era pe faţa lui, încât nu aveai cum sã nu-l crezi ca-şi istoviserã şi ei toate teoriile şi, decât sã se frãmânte cã le-a dat cu virgulã (cum cu o mare şi inutilã risipã de resurse fãcuserã americanii), reacţionaserã în cel mai ruseşte mod cu putinţã: au început cu o pauzã! “Aşteptãm…”

Ei, da’ ãştia nu aterizarã nici în Rusia, nici în America. Nici în China sau India. Nu. Se proţãpirã bine-merci undeva pe lângã Linz. Adicã exact pe lângã el, oraşul amintit. Cã primii roboţei muncitori (austriecii, mã!) care orbecãiau pe la 7 şi-un pic în drum spre ocne, fericiţi cã începe o nouã zi de muncã în care vor câştiga din nou dreptul de a se prãbuşi în prag de searã în faţa televizorului cu o juma’ de navetã de bere la îndemânã şi, în general mulţumiţi pur şi simplu pentru cã trãiesc, dãdurã de ceata animalelor “de dincolo” şi se cam panicarã. Bine, se panicarã civilizat. Adicã îşi ţinurã infarctul în gât pânã alertarã poliţaii lor, care formarã imediat un cordon de siguranţa.

Mai departe, lucrurile au mers al dracului de paşnic. Venirã şi americanii şi ruşii şi toate seminţiile posibile şi imposibile. Procentual însã. Cã bietul Linz, cu tot cu împrejurimi, n-avea cum sã facã faţã exodului de se preconiza. Animãluţele deci au fost calme, au rãspuns repede la semne şi în câteva zile se stabilise un limbaj de comunicare. Au încercat ai noştri, bipezii, sã se dea în limba lor, dar ei se dovedirã mai cu moţ în frunte şi în nici douã luni sporovãiau engleza destul de fluent.

Problema mare de-i rodea pe toţi era cã nimeni nu-şi dãdea seama de ce veniserã ãstia. Nu protestau mai deloc. Adicã chiar deloc, de fapt. Când nu erau de acord cu ceva ziceau simplu “nu” şi aşteptau. Au avut loc, bineînţeles, tot soiul de şedinţe de “schimb de experienţã”. Ei învãţarã destule despre noi, ai noştri se cam lãmurirã cam de pe unde se puseserã ei pe drum…de-astea. Dar întrebarea aceasta, “de ce?”, rãmânea fãrã rãspuns. Nici mãcar unul de complezenţã nu se sinchisiserã sã plãmãdeascã. Tãceau. Şi, dupã o vreme de tãcere, vorbeau despre altceva.

Dupã altã vreme, începurã sã cearã sã se plimbe. Probabil se plictisiserã de austrieci. Şi s-au plimbat. În Italia au dat peste cap planurile pentru încã douã deplasãri anterior programate. Atât au zãbovit pe lângã rãmãşiţele renascentiste încât ai noştri au vrut sã le vândã picturi şi statui… Dar ei nu au rãspuns nicicum.

Una peste alta, interesul pentru ei nu scãzuse. Atât cã lumea se obişnuise cu ei pe strãzi. Fãceau poze, îi arãtau cu degetul, care cum îl tãia capul.

Cum s-a nimerit de-am intrat într-unul din ei, n-are rost sã caut vreo explicaţie pertinentã. Aşa s-a întâmplat. Eram încântat de cadoul ce-l luasem Ariciului, o pãpuşã de-aceea umanoidã, cu faţa fãrã trãsãturi, cu toate articulaţiile mobile. Îmi placuse lucrãtura, finisajele simple care fãceau ca liniile acelea aparent impersonale, schingiuite în fel şi chip, sã creeze impresia a tot soiul de reacţii şi grimase. Ce cãutau ei in Sibiu, nici asta nu ştiu. Probabil li se pãrea familiar..poate îi ducea cu gândul la Linz…mã rog, un Linz cu praf, ruine şi gauri în asfalt şi…mã, nu ştiu!

Una peste alta, stãteam ca idiotu’ uitându-mã la animãluţ. Nu cã ãsta ar fi fost mai lamurit de ce se întâmplase. Lasã, cã nici gãrzile din jurul lor nu erau cu mintea mai limpede despre ce trebuia fãcut mai departe.  Animãluţul a reacţionat primul: a fãcut un pas înapoi şi s-a îndreptat uşor, ceva între salut şi curiozitate sã mã vadã mai bine. Reflex aproape, i-am întins papuşa. Adicã am dat sã i-o dau. Apoi, gândindu-mã un pic, am retras pãpuşa, i-am strâmbat o mânã spre piept şi i-am aplecat uşor capul, încât bucaţile de lemn închipuiau un salut protocolar, elegant, din vremuri de multişor apuse. Animãlutul a rãmas un pic pe gânduri, destul de puţin cât situaţia sã nu mi se parã stânjenitoare, s-a uitat cãtre ai lui şi apoi l-am auzit grãind cãtre oficialii noştri:

–          Am vrea sã vorbim un pic cu el.

Sfat scurt între ai noştri, şi iaca numai ce se apropie un nene şi-mi zice:

–          Ar vrea sã aibã o discuţie cu dumneavoastrã.

Mã cam iritasem, pentru cã, ştiind clar cã nu mã luau de surd şi nesimţind nici un semn de întrebare pe-acolo am înţeles cã “invitaţia” era la categoria “impuse”. Ceea ce a interacţionat imediat cu legendarul meu complex de autoritate. Plus cã nu voiam sã întârzii prea mult la aniversarea Ariciului, mai ales ca trebuia sã fug sã-i iau iar cadou.

Dar înţelegând de bine, de rãu situaţia, am dat din cap scurt a acceptare şi mi-am mutat ochii în animãluţ, cu o întrebare mutã:

“- Aşa! Şi acum?”

Ni se mai alaturã un animãluţ si începurãm sã luãm strãduţele la pas. Ãla “lovitul” ţinea pãpuşa de “glezne”, şi o privea cu interes.

–          E un fel de salut, din câte imi dau seama.

–          Da. Un salut destul de simplu, dar elegant.

Îmi inapoie pãpuşa:

–          Mai fã ceva!

Ne opriserãm. Ce ‘mnezeu sã pun pãpuşa sã mimeze?

I-am aplecat capul, i-am strâns un genunchi spre piept şi i-am întins celãlalt picior în spate iar mâinile cãutau sprijin cu palmele întinse spre jos.

–          Acum ce face? Încearcã sã se ridice?

–          Da, poate fi şi asta. Poate abia a picat, istovit. Poate ceva l-a îngenunchiat. Sau poate aşteaptã un semnal ca sã înceapã sã fugã.

–          Interesant. Ţi-e uşor sã faci asta?

–          Destul de…Nu e chiar cine ştie ce. Ai nevoie doar de puţinã imaginaţie, am mai spus, zâmbind.

Numai cã animãluţul nu zâmbea.

–          La voi toatã lumea are?

–          Ce? Imaginaţie? Da, într-o oarecare mãsurã, da, fiecare poate crea “ceva” la un moment dat.

Am stat un pic pe gânduri şi am slobozit şi eu un porumbel pe gurã:

–          Nu-mi spune cã voi nu aveţi imaginaţie!

Mã, aşa m-a privit animãluţul ãla, ceva între milã şi silã (genul: “bine cã eşti tu deştept!”), încât mi-am dat seama cã ce scãpasem eu pe gurã nu era nicidecum un porumbel, ci UITE-AŞA o bufniţã!

Hmm! Cum ciorilor de-a pleznit aşa? Şi cum s-o dreg?

–          Pãi, am încercat eu sã mã explic, mi-e greu sã cred cã nu aveţi imaginaţie în condiţiile în care aţi reuşit sã creaţi navete spaţiale! Noi putem face o pãpuşã sã parã veselã sau tristã, dar asta nu ne-a ajutat sã ajungem nici mãcar pe Marte!

–          Cum sã-ţi explic… Pff! Uite, din legendele şi poveştile pe care le-am învãţat pânã acum de la voi, este una despre o cãpetenie de oşti, care a supus o cetate fãrã luptã, rezolvând “problema” nodului Gordian – bine, nu în sensul în care se aşteptau cei din cetate, e-adevãrat, dar, tãindu-l, a “rezolvat” problema. Ştii povestea? Bun! (mi s-a pãrut cam ciudat sã mã întrebe EL pe MINE dacã ştiu povestea, dar, în fine…) E, noi n-am fi tãiat nodul. Niciodatã. Am fi stat mult şi bine uitându-ne la nodul ãla. Dacã cineva ar fi venit sã ne spunã: pentru a desface ochiurile astea uite, capãtul ãsta trebuie cumva sã treacã cumva p-aici, p-aici şi sã ajungã acolo, atunci da, am fi gãsit soluţia de a face capãtul ãla sã treacã pe unde trebuie.  Cam aşa a fost şi cu navele. Şi cam cu tot ce am realizat noi. Nu a fost vorba de imaginaţie. Foarte rar de curiozitate. În general tot ce am construit, tot ce am realizat a pornit din nevoie.

–          Şi ce a generat nevoia?  Adicã, pornind de la prezumţia cã nici voi nu v-aţi nãscut în navete, clar cã şi la voi a fost o evoluţie.

–          Confortul. E simplu. Şi, din câte am vãzut, şi la voi s-a întâmplat adesea la fel. Din punctul ãsta de vedere, crede-mã cã nu avem cine ştie ce vechime în navigaţia spaţialã. Cã nu ne-am pus sã gãsim soluţii de a ieşi în spaţiu atât timp cât nu am avut nevoie sã plecãm.

–          Ããã…aţi construit navete…pentru cã ..a fost nevoie..Hmmm… Ceee..nevoie? S-a întâmplat ceva?

–          Nu, nu! Nimic de genul ãsta. Ţi-am spus mai devreme cã la noi multe se leagã de confort. Şi…cum sã-ţi spun.. ããã.. Voi nu vã plictisiţi niciodatã?

‘ai sã-mi bag picioarele! Adicã ãştia s-au pus pe dezvoltat teorii şi tehnicã spaţialã..pentru cã se plictiseau??? Mã rog..bravo lor, pânã la urmã. Cã ai noştri ajung sã-şi punã capãt zilelor de plictisealã. Hm. Da, chiar! Deci nici ai noştri nu dau toţi dovadã de imaginaţie…

–          Deci? Ce zici? Te tenteazã?

Ce dracu sã mã intereseze? Care fusese întrebarea? Gândeşte! Gândeşte! Deci: plictisealã, navete ca sã plece sã …nu se mai plictiseascã…şi tu i-ai arãtat cã ai ceva imaginaţie..

–          Tu întrebi dacã sã…ce? Sã vin cu voi? Sã vã explic cum e cu imaginaţia? Sau…ce?

–          Pãi…da. Cam toate. Întâi tu. Şi om mai vorbi şi cu alţii.

–          He! Adicã…sã vã vindem imaginaţie..Interesant! Şi voi credeţi cã aveţi ce sã daţi la schimb?

Animãluţul se opri şi mã privi scurt:

–          Parcã spuneai cã nu aţi ajuns nici pe Marte…

9 comentarii

Din categoria imaginatii

ZBORUL

De la etajul opt, de unde salasluiesc mai mult decat in oricare alta parte (la slujba, de!), Bucurestiul poate parea uneori chiar frumos. De unde ma uit eu nu vad insa mare lucru: privirea mi se opreste in cladirea TVR-ului. Se mai vad doar varfuri de cladiri, mai departe…si mult cer.
Sunt dati cand ma uita ‘mnezeu cu ochii pierduti aiurea pe gheam: ploua..ninge..bate o raza de soare nush’ cum..de-astea…staaaaau ca zapacitul si ma uit..nu ma strabate nici un gand atunci: stau si adun imagini. Le rumeg eu mai tarziu :)
No..de-acolo, de la etajul asta 8 vad, de obicei, doar trei soiuri de pasari:

porumbei: ii vad adunati pe locasurile de sub geamurile TVR-ului, pandind curentii, lasandu-se scurt in hau, cu aripile stranse, pieptul bombat facandu-i sa semene cu o corabie care cade de undeva, de pe cascada de la marginea lumii…aripile se deschid brusc, inainte ca intriga sa iti fi adus sufletul la gura…si isi incep jocul…

Ciorile: mai precise ca un ceas: la 5 si cinci minute izbucnesc ca un roi, prin partea stanga a turnului TVR-ului, innegrind zarea vreme de mai bine de jumatate de ora…isi cauta drumul spre locurile din marginea orasului…

Si, din cand in cand, mai vad pescarusi: pe ei intai ii aud…tipatul lor il am in sange, de acasa…numai ca in Bucuresti, pescarusii mereu mi s-au parut infranti…murdari si tristi.
Acum vreo doua zile am zvacnit auzind iar tipatul: trecuse pe langa geamul de langa mine…l-am privit doar cateva secunde.
Ziua era pur si simplu alba: soarele batea puternic in toata zapada si gheata ramasa din ninsoarea de ieri. Si in lumina asta alba, el mi-a parut cum nu se poate mai mandru si mai frumos: aripile ferme, trupul parca lucios…vantul insusi luneca supus, impotriva firii, netulburand nici o pana in acest zbor. A intors un pic ochii spre soare, dand iarasi glas tipatului departarii…al apei…
Atat.
Cateva secunde..
Poate o jumatate de ora mai tarziu avea sa devina parte din stolul scormonitorilor gunoaielor din groapa Glinei…
Dar in frantura aceea de zbor pentru mine l-a umplut pur si simplu de frumos.

(02.02.2010)

4 comentarii

Din categoria eu, jurnal

Am fost si eu sa protestez…

Azi o sa va povestesc cum am fost eu sa protestez.

Deci: am aflat ca in sfarsit s-au saturat si alti amarasteni sa-si verse naduful la un pahar de vorba si au iesit sa-si urle oful. Si-am zis: hai, ma, sa mergem si noi! Sa se vada ca suntem multi! Ca ne-a ajuns amareala! Ca ni s-a facut lehamite de-atata nesimtire! Ca…de-astea! Stiti voi!

Am fost pe la fratellino, acolo astepta si Aiurashu, da-i si potoleste-o pe mama ca ne intoarcem repede si ca o sa fim cuminti (oare o sa inteleaga vreodata ca nu mai avem 10 ani???) si..HAI!

Lasam masina undeva pe langa Galeriile Orizont si da-I la pas catre Piata Universitatii. Un pic surprinsi ca vedeam masinile circuland ca si cum…nu se intampla nimic. Abia cand am ajuns aproape de Piata am inceput sa auzim “vuietul”. Se zareau deja steaguri! Oameni cocotati pe ici, pe colo, inclusiv pe “caruta cu paiate” din fata Teatrului National. Adrenalina crestea! Neastamparul la fel! Pasii parca se iuteau! M-am uitat in spate sa vad fetele companionilor mei! Cand…astia deja se oprisera sa faca poze! Ma, fi-v-ar naravul si spiritul jurnalist sa va fie, haideti sa ajungem acolo, in mijloc!

Si ajungem! Primul popas: in piata 22 decembrie, la fantana (langa facultatea de arhitectura). Se vedea un benner maaare! Cand ajung intr-un unghi sa pot citi, iaca text: “Opriti proiectul Rosia Montana”. Aha! Deci astia au venit chititi cu proiectu’! Acu intelegeam si care-i faza cu portavocile. Ca eu unul, de exemplu, nu am o scula de-aia p-acasa. Si nici unul din trupetii mei n-are. Adevaru’ ca….unde naiba sa ne ducem cu asa ceva?? Eu, la pescuit? Frate-miu in parc cand il plimba pe fi-su’? Parca-l si aud cu magaioaia: “FAANEEE! Fugi, tata, ca te bate fata!” J

Deci: Rosia Montana. Immm…sa zicem ca are legatura. Proiectu’ lu Base, de-alea de-alea. Ma, merge!

Altii: “Jos taxa auto”! Bun si asta! Merge! E bineee! Striga-ti, popor roman, ofurile!

A! Uite unii catarati pe un chiosc! Cu steaguri! Cu bennere! “Schimbarea clasei politice comuniste!”. Bravo! Uite, maa, tineretul! Ba, chiar asa! Stai un pic! Ca din astia tre’ sa aduni cate doi ca sa ajungi la varsta mea! Astia au aflat de comunism de la TV, din emisiunile de 22 decembrie, cand clasa politica isi imbraca haina patriotica. Aia cu concorde tricolore. Bai, dati-va, ma jos, de-acolo! Ca picati si va frangeti oasele alea de porumbei!

Parca-mi mai murise din entuziam un pic…cand, iaca un amic!

–          Heei! Ce faci, bre! Ai venit tu, singur, singurel? Hai stai cu noi, sa strigam, sa..

–          A, nu-s singur, bre! Is cu astia de la PNL

Mda. Logic. Ziceam eu ca-s cam multe portavoci p-acolo…

Sfat rapid cu fratellino si cu Aiurashu si hai pe malul alalalt: in fata teatrului national. Stanga-imprejur, pe la trecerea dinspre sala Dalles si …

–          Voi, voi, voi si voi, va rugam treceti alaturi pentru o scurta perchezitie!

Bai, frate, cu testoasele ninja nu te pui!

Scot eu ce am prin buzunare, ma cracanez corespunzator solicitarii, cand:

–          In buzunarul asta ce aveti?

Simtindu-l pe testos iritat (politicos, dar iritat), inainte sa duc mana la buzunar sa identific obiectul, ca nu-mi dadeam seama ce draq a putut sa-I trezeasca suspiciuni, fac repede inventarul maruntisurilor expuse pe o dala in fata mea..si imi dau seama! Fuck! Bricheta mea “punguta cu euroi” care la pipaire poate duce cu gandul la o grenada, ceva.

Si zic:

–          Bricheta!

Da’ cand sa scot obiectul buclucas, alta dandana: nevazand cum era pozitionat testosul in spatele meu, bagand mana in buzur i-am infipt cotul direct in cascheta! Noroc ca omu’ nu-si ridicase viziera! Norocul meu, ca de-I invineteam ochiu’ acu’ scriam de la ortopedie, de pe laptopul lui Aiurash. De fapt, cred ca scria Aurash dupa dictare! Ca nu cred ca-mi mai lasa mainile intregi !

Asa repede nu cred ca mi-am mai cerut vreodata scuze!

Pe testos l-a calmat repede identificarea brichetei, mai repede decat scuzele mele, ca am si inceput sa discutam un pic de fuziunea bancilor, de cum mai merg creditele (dupa cot m-am i-am si bagat repede in fata legitimatia de serviciu, in speranta ca poate are respect pentru ‘ntelectuali. Ditai idiotul si eu! Daca omul avea restante vreo doua rate? Pai nu ma punea sa bag doua ture de mersul piticului in jurul Intercontinentalului?)

Buuun!

Am depasit si momentul asta jenant (invidios pe Aiurashu, pe care, din cauza Nikon-ului atarnat de gat l-au intrebat “sunteti jurnalist?” si nu l-au crezut cand asta a zis “nu!”..si nu l-au mai perchezitionat!)

Ajungem, iaca si in fata teatrului. Aici, strigatele mai puternice decat pe malul alalalt! De fapt, cu cat inaintam, cu atat strigatele deveneau ragete. Cand am ajuns in mijlocul lor si au inceput cu “cea mai proasta meserie/ este la jandarmerie” ne-am dat seama: eram in mijlocul unei galerii! N-am stat sa ne uitam dupa fulare si am incercat sa ajungem repede mai pe margine. Nu de alta, da’ singurul imn pe care-l stiu e al Rapidului…si daca se canta altceva si greseam versurile nu mai reuseam sa ajung la testos sa-i explic cat apreciez pasiunea si respectul lui pentru sistemul bancar! Zis si facut!

Ne-am tras mai pe margine, Aiurashu s-a tras si mai pe margine, sa faca niste poze de ansamblu…si s-a tot tras pana nu l-am mai zarit! Am tras o tigara cu frate-miu, si ne foiam asa, stingheriti, cand iaca vorbe din stanga noastra:

–          Astia-s si mai nesuferiti, ca-s in civil!

Cand ne-am prins ca era vorba de noi, stiti cat de repede l-am gasit pe Aiurashu? Si in alte 15 minute eram deja in masina. Mdaaaa!

Eu inteleg sa mi-o iau ca revolutionaru’, da’ ca suporter sau ca politist under-cover, no way!

==

Si uite-asa, dragii mosului, cu amareala in suflet, dar cu multe poze interesante baturam calea-ntoarsa.

In loc de concluzie: ma, unde erau restul? Ca sa zic ca vreo doua sute or fi fost ca noi: care cate doi, care cate trei-patru…cumintei, cu fetzele la  vedere. Strigand in general aia cu “Joc Basescu!”.  Dar restul pana la vreo 1500 cat sa zic ca am prins eu la momentul acela erau asa:

–          Suporteri – care venisera sa strige ca aia stiau ei cel mai bine sa faca

–          Pustani care n-au muncit 8 ore legate dar cu telefoane cat juma din salariul meu pe o luna (si nu muncesc chiar pe nasturi)

–          “profesionistii” – alde Rosia Montana, Noua Dreapta si PNL-ul (p-astia i-am identificat eu – ca or mai fi fost si altii, foarte probabil)

–          Jandarmi

–          Jurnalisti

–          Trecatori, pur si simplu

Sau..altfel spus: am fost si eu sa protestez…dar n-am avut cu cine!

5 comentarii

Din categoria eu, printre oameni, Social

Tarziu

Un sentiment de pasi rari si grei, pe drum stiut. In ceas tarziu. Stiind, fara indoiala, ce ma asteapta acolo, odata ajuns.
Merg incet, ca ceilalti sa ma observe si sa mi se dea deoparte din drum. Ma abat doar daca asa cred eu ca se cuvine. Cum si altii au reperele lor despre ceea ce “se cuvine”. Sau ca “e bine”. Sau ca “e normal”. Dar eu am rabdarea sa ii las sa vada –si vazand, sa inteleaga – cum cred eu ca “se cuvine” sa merg.

Pun pasul rar, sa am timp sa vad oamenii din jur. Sa le gasesc ochii. Si, atunci cand ii recunosc, sa ii salut. Ii salut cu vorba mea, cand mai luminat de-un zambet, cand simplu si respectuos.

Sunt imbracat asa cum simt eu ca mi-e bine. Mi-s destul de indiferente privirile ades dispretuitoare.

Nu am casti pe urechi. Vreau sa aud cand sunt strigat. Sau injurat. Sau, pur si simplu, ca vin pasari. Sau ca au inceput sa cada castanele…

Merg cu mainile in buzunare. Nu ma inchin la biserici. O fi avantajul fiecarui credincios de a nu fi singur niciodata, mereu “vegheat”, dar, cand merg pe vreun munte, prefer sa ma bucur de priveliste decat sa-ma gandesc cu teama ca se lasa noaptea. Pana la urma, tot te prinde noaptea pe undeva.

Si, intre toti pasii astia, prea putine idei de maine. Mai mult ma bantuie amintirile. Sau scenarii de “cum ar fi fost daca…”. Multi spun ca n-are rost. Asta, cu ganditul la “ce-ar fi fost daca”. Dar mie imi prinde bine. Un exercitiu de imaginatie. Si nu toate “ce-ar fi fost daca” se termina frumos in gandurile mele. Unele sfarsesc mult mai amar.Un exercitiu de sinceritate cu mine. Caci asa rostuiesc ceea mi-as fi dorit. Ceea ce imi doresc, de fapt…

Intre gandurile de maine, unul singur staruie. Are brate mici, picioare incaltate cu pantofi ca de papusa… rade..sau plange…si in privirea lui citesc dorinta de a-l intelege, caci el inca nu stie a plamadi vorbe… Si atunci simt un gol in piept. Cred ca e semn bun, golul asta: inseamna ca inca e loc de el acolo, in culcusul facut de bratele mele adunate peste piept intr-o neterminata imbratisare…

Celelalte ganduri amesteca drumuri…si limbi straine…si tot soiul de fapte de-un banal teribil pentru orice om care pur si simplu isi schimba, vremelnic, drumul.

Drumul ala semanat cu pasi rari si grei, in ceas tarziu.
Caci cum altfel sa fie un drum spre ecoul cheii ce deschide o casa goala?

2 comentarii

Din categoria eu, jurnal

Tinerii batrani

Am ajuns undeva aproape de jumatate…
undeva inca departe de ceea ce visam…
undeva mai aproape de acea vreme in care trebuia sa fim deja „la casa noastra”..dar inca nu acolo
undeva unde inca nu stim daca trebuie inca sa rabdam sau sa ne strigam dreptatea cu pumnul
undeva mai indobitociti de baloane sterilizante in care ne vidam uitand de fructele mancate in vremea copilariei de pe jos..

unde draqului mai suntem?

hai, scrieti, amintiti-va de voi..
hai, scrieti cum sunteti..inca mai sunteti?
mai stiti cum ati fost copii?
v-ati mai lasa azi copii sa se catzere in copaci? sa se joace cu gornete?
a, da…am uitat…care copii?
inca nu e vremea pentru ei..inca nu sunt bani…e, iaca veste: niciodata nu or sa fie destui…
sau inca nu ne-am epuizat noi damblalele si drumurile si zbantuielile si tineretile pe care ei, ca niste capcauni, or sa ni le inchida.
si tare asi fi curios sa va vad explicandu-le copiilor ca inca nu era timpul pentru ei..cand va vor intreba de ce au nici 20 de ani cand isi vor duce primul parinte la groapa

maaaaa…nu v-ati saturat inca?

ce ciorilor vreti de la voi?

(decembrie 2009)

Scrie un comentariu

Din categoria eu, printre oameni