Arhive pe categorii: fustrari

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Aveam vreo 24 de ani când cineva m-a întrebat, într-o discuţie serioasă, “ce vreau eu să fac în viaţă”.  Adicătelea, cu ce trebi simt eu că pot încropi o carieră. Am deschis gura să dau răspuns şi am rămas cu ea aşa. Căutând răspunsul, adică.

Ştiam doar că n-o să fac pentru încă multă vreme ceea ce făceam atunci. Dar…cam atât!

Au trecut de atunci destui ani. Pe scurt, până acum, am lucrat la un ONG, la un partid politic, la o firma de intermedieri imobiliare, în publicitate, în bancă. Şi, în toţi anii ăştia, nu am găsit răspuns la întrebarea asta cu “ce vreau eu de fapt să fac”.

În toate slujbele de peste timp m-am implicat cât am putut de bine şi de responsabil dar…mereu a lipsit acel “zvâc”, acel sentiment că în respectiva profesie mi-am recunoscut “menirea”.

Acum vreo două luni însă, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că întrebarea nu că nu avea răspuns, ci nu avea un alt răspuns. Pentru că răspunsesem deja, de multişor…

 

Înainte de a da examen la facultate, când a apărut lista universităţilor, cu locurile aferente, eu am încercuit ferm “Facultatea de Pedagogie”. Nu ascund faptul că mă visam un soi de “dom’ Trandafir” dar, oricât de romanţată mi-ar fi fost alegerea, e cert că mi-am dorit să fiu învăţător. Tata m-a luat pe după umeri şi mi-a explicat, la fel de ferm, că dintr-un salariu de dascăl nu îmi voi putea întreţine cum se cuvine o familie.

Şi am urmat, astfel, altă cale. Care cale, bineînţeles, s-a tot schimbat peste vreme.

Dar mi-am dat seama că, de fapt, de aceea, aparent, nici în ziua de azi nu am răspuns la întrebarea “ce vreau să fac”. Pentru că ştiu că nu voi face niciodată “ceea ce vreau să fac”.

Mno, dragii moşului, eu nu zic că o fi pentru toată lumea la fel, dar, rogu-va, pe cei care încă parcă nu îşi recunosc drumul că fiind al lor, să se mai uite şi-n urmă, poate au trecut de mult de răscrucea aceea…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Ştanţă cotidiană

Televizorul e închis,

Yala-i blocată, lanţu-i prins,

Şi am pus geamul pe “batant”

  • doar cerul l-am lăsat înalt.

Problemele de zi cu zi

Mă fac a nu le auzi

Şi cu-ale lumii toate stinse,

Să văd: oare mai ştiu de vise?

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice, versuri

Întoarcere

De dincolo de mine, mă-ntorc iar către gânduri
Aşteaptă cam demult să le aştern în rânduri,
Aşteaptă cu răbdarea ce-o ai când trece-o vârstă:
Spre ele azi mă-îndrept, un orb pe-o punte-îngusta.

Vibrau odinioară la orişice culoare,
La orice fir de umbră priveau întrebătoare
Şi-apoi, în fapt de seară, cu luna pală sfetnic
Stăteam şi ne-aminteam, pe toţi bârfind netrebnic!

Eu m-am pierdut, treptat, mai mult tot înspre mine
Şi-am devenit, stingher, un altul doar cu sine
Dar iată, să le-aştern pe inima, în rânduri,
De dincolo de mine mă-ntorc iar către gânduri!

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, rataciri bahice, versuri

CUBA

Erau zilele de început ale Hogeagului.
Venise iar o seară ca multe din cele ce aveau să urmeze în camera cu perdea de iederă şi iar frângeam gâtul unei sticle de Pinot Noir cu cei aproape de suflet(era pe vremea când Murfatlarul încă făcea vin din struguri şi nu din concentrat de must).
Nu mai ştiu cum, dar, dintr-una în alta, cum ni se întâmpla fără să ne mai mire, discuţia a ajuns la călătorii. Eu nu ieşisem încă din ţară şi, uite-aşa, am stabilit cu nea’ Manolache că, la un moment dat, într-un an-doi, vom merge să vedem LUMEA. Nu mă întrebaţi de unde, ce şi cum, dar am hotărât ad-hoc că LUMEA începe din CUBA.
Peste vreme, ne-am interesat despre drum, anotimpuri, obiceiuri, costuri (mai ales)…am vorbit cu oameni care au fost pe-acolo…dar au trecut încet-încet nu luni, ci ani, şi CUBA a rămas doar o amintire uitându-se pe sine în umbra unei seri din camera cu perdea de iederă.
Asta până într-o seară din unul din anii în care am mai pus un semn de vreme pe rabojul trecerii mele : o prietenă, amintindu-şi de poveştile din vremea Hogeagului, mi-a făcut cadou un ghid turistic despre Cuba.
Răsfoind ghidul, tolănit într-un cot în pat, mi-am dat seama că pentru mine CUBA înseamnă mai mult decât o călătorie. Dincolo de o aventură mai mult sau mai puţin excentrică şi exotică, pentru mine înseamnă o confirmare a unei independente mature. Pentru că aşa simt eu.
Voi sta în fund pe o plajă, cu picioarele goale, în pantaloni de doc uşor, cu o cămaşă încheiată doar la doi-trei nasturi şi voi pufăi o ţigară de foi. Voi râde. Aşa, dintr-o dată, fără vreun alt motiv.

Însă nu doar pentru asta voi ajunge în CUBA.
Chiar vreau să văd şi să simt oamenii de acolo. Singurul lucru rău pe care l-am auzit până acum despre ei e că sunt „ciubucari” : „ciupesc” turiştii de fiecare monedă pe care o pot obţine… în rest, numai de bine.
Iată câteva cuvinte din ghidul de vă pomeneam mai devreme:
„popor deosebit de moral, cubanezii sunt extrem de politicoşi cu ceilalti. Sunt îngăduitori şi generoşi faţă de greşeli […]. Sunt încrezători şi expansivi, iar în faţa greutăţilor afişează o veselie zgomotoasă”.

Da, voi ajunge în CUBA!

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Judecând pe alţii

Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.

I-am spus cam aşa:

“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.

Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!

Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.

Şi n-am să fac asta.”

==

Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!

M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni, Social

Semn de oboseală

Dimineaţă, la început de zi de muncă, eram la “prima cafea” cu un coleg, la fumuarul “nostru” de la etajul doi şi, între vreo două gânduri şi câteva priviri strecurate în stradă, am surprins un accident, în faţa clădirii, pe Calea Dorobanţilor.

Pur şi simplu o tamponare din spate. Cel păgubit, o matahală de om, a ieşit furios din maşină şi s-a repezit la maşina celuilalt. S-a răstit, a bătut în geam, a tras de portieră să o deschidă…

Reflex am procesat scena şi i-am spus colegului:

  • Uite şi tu reacţie de România! În loc să vadă ce s-a întâmplat, să tragă maşinile pe dreapta şi să vadă ce şi cum, să rezolve situaţia, păţitul a ieşit hotărât să-l ia pe celălalt de guler! Bine, cine ştie care era şi situaţia lui…poate avea un copil în maşină…dar dacă era un copil şi-n cealaltă maşină? Cum ciorilor să reacţionezi AŞA?

Colegul meu a închis sec discuţia:

  • Naţia asta nu se mai vindecă, Petrică! Gone forever!

De obicei încerc să apăr “naţia asta”. Dar azi n-am mai zis nimic.

Am început să obosesc şi eu.

Scrie un comentariu

Din categoria fustrari, jurnal, printre oameni, Social

Prin mine, despre ceilalţi… şi invers

(21 noiembrie 2009)

Acesta nu e un post de-aiurea, ci pentru că nu voiam să cad în ipocrizie.
Vorbind cu o prietenă de pe plaiurile mioritice şi haotice ale netlogului, m-am pomenit comparându-mă cu un mal unde, la un moment dat, spuneam eu, vreau să se oprească cineva să spună „Da, aici e un loc frumos !”
Nici nu puteam să fiu mai ipocrit de-atât !

În timp, s-a oprit ceva lume şi a spus exact lucrul ăsta.
Oameni obosiţi de drum, oameni răniţi şi strâmbi de cât se contorsionaseră pe lângă alţii, pe care, până la un moment dat, îi iubiseră … sau cel puţin crezuseră asta…
Oameni care erau sătui de vorbe goale, sătui de banal… care voiau o pată de culoare, care voiau altceva
Oameni care simţeau nevoia de un strop de siguranţă, dincolo de aventurierii cu care schimbaseră până atunci tren după tren.
Oameni care credeau că în sfârşit au găsit pe acel cineva atât de la fel lor încât mitul androginului nu mai părea chiar fără nici un înteles.

Faţă de aceşti oameni m-am trezit că nici eu nu m-am putut ridica la înălţimea aşteptărilor lor. Au fost destui faţă de care nu am putut să fiu prietenul, iubitul, partenerul de viaţă pe care credeau că l-au găsit.
Pentru simplul motiv că eu nu i-am găsit la fel.

Pentru simplul fapt că erau oameni a căror sinceritate şi iubire sinceră nu au reuşit să mă facă să le simt totuşi lipsa, atunci când nu îmi erau aproape.
E poate un criteriu poate idiot. Dar aşa am judecat până acum şi nu cred că o să se schimbe ceva în asta în vremea ce va să vie.
Oamenii aceştia nu au nici un motiv de a ma înţelege şi, înţelegându-mă, să mă ierte. Mi-au oferit ceea ce alţii caută o viaţă întreagă… sau până când e prea târziu să mai caute.
Au fost sinceri cu mine, şi, oricât de sinceră a fost şi depărtarea mea, nu înseamnă că nu am rănit.

Nu, nu aştept acel om care să ajungă lângă mine şi să spună „Da, e un loc frumos” : am fost norocos încât să aud aceste vorbe în câteva rânduri.
Dar vreau să găsesc acel om faţă de care să doresc să-l simt prinzând rădăcini pe malul meu…

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, in_vino_veritas, jurnal, printre oameni

Dubiosul

Acu’ nu foarte demult, vine Aiuraşu pe la mine, la ocnã, sã vorbim despre un oareşce credit. “Sã vorbim” adicã sã-l dau pe mâna colegelor din sucursalã, pentru cã, în baza mea, n-avea nici o şansã: deşi lucrez într-o bancã, “dau la sapã” într-un departament care nu are legãturã cu produsele bancare. În fine!

Îmi spune cã trece întâi pe la altã bancã, sã vadã ce condiţii/termene/preţuri mai sunt în piaţã. Foarte corect, foarte matur din partea domniei sale!

No, şi ajunge şi “la mine”. Cobor sã-l preiau din faţa ocnei şi-l vãd aşaaaa, cu un zâmbet ciudat pe faţã.

“- Auzi ce mi-au spus ãia! Cicã “nu mã calific”. Dar nu din cauza salariului! Cicã nu prezint încredere sã-mi dea cât am eu nevoie, pentru cã n-am istoric bancar” .

Dupã momentul de perplexitate, mã pufneşte, bineînţeles, râsul!

“- Pãi, na! Ţi-a trebuit sã te descurci singur, pânã la 33 de ani, fãrã credite, în România. Dracu’ mai are încredere acum în tine?”

Cum, mãi, fraţilor, sã fie posibilã o aşa aberaţie? Adicã, înţelegeţi voi, e incredibil de crezut cã a scãpat unul care, deşi n-are un venit care sã-i permitã sã-şi ia orice, oricând, cu banul jos, a reuşit sã nu cedeze ispitei de a lua credit pentru toate cele care sunt absolut necesare vieţii anilor 2000: super aparat multifuncţional de comunicaţie(de-astea, vândute drept telefoane), lap-top, plasmã sau LCD, robot de bucãtãrie, staţie audio şi tot soiul de alte astfel de artfacte fãrã de care “viaţa e pustiu”.

Eu îl ştiu pe omul ãsta. Are destule. Dar pe toate pe care le are (excluzând, bineînţeles, cadourile), şi le-a luat “la ofertã” sau atunci când a strâns banii pentru ele. Şi el nu e ca mine, sã nu-şi doreascã. Lui chiar îi place sã aibã tot soiul de lucruri. Îi face placere sã le aibã şi, evident, sã le foloseascã. Dar, iaca, le-a facut în timp, pe rând, în mãsura posibilitãţilor. Uite-aşa! Chiar se poate!

Şi totuşi, iatã, pentru sistemul bancar, un astfel de specimen este de-a dreptul dubios. Vã daţi seama cã poate ar fi în stare nu doar sã nu ajungã în Biroul de Credite (nu mai zic de executare silitã), dar chiar ar fi în stare sã-şi achite creditul anticipat?

Pãi, ce afacere ar mai fi atunci asta?

Scrie un comentariu

Din categoria eu, fustrari, printre oameni, Social

Sărut-mânaaa!!!

Măi, de ieri nu-mi mai revin!

M-a luat, aşa, cu leşuială de la inimă.

Păi, da!

Hai să vă povestesc:

Mă întâlnesc ieri, după ocnă, la colţul întreprinderii, cu un coleg de-al meu de suferinţă, care o aştepta pe fata lui ca să meargă la bazin. Mă rog, de-ale lor, de-astea de tată-fiică.

Dacă tot întârzia puştoaica, profitând de moment, am mai stat la o palavră, bârfindu-i p-ăştia mici, despre cât de buni şi frumoşi şi descurcăreţi am fost noi la anii ăia şi cât de dezinteresaţi de multe cele şi dependenţi de “mama-tata” şi flower-power sunt noile generaţii.

Buuun până aici!

Ei, şi apare fătuca, schimbăm doua-trei vorbe(neinteresant faptul că nu mă mai ţinea minte de la ultima ieşire la bere – în cinstea ei, care tocmai terminase şcoala generală – are scuză pentru că, ce-i drept, trecu multă apă pe ..Dâmboviţa de-atunci) şi plecăm, fiecare cu drumul lui.

Ei, şi ce credeţi că-mi spune copchila înainte să plece?

“Sărut-mânaaa!!!”

Cum, măi, “sărut-mâna”???????

Mi s-a pus pe inimă!

Să vezi ce-i fac colegului când l-oi prinde!

Îl bălăcăresc de n-o să-l spele toată apa Dunării!!!

Cum, măi, de nu şi-a învăţat copilul că, exceptând, bineînţeles, tatăl şi eventualele rubedenii septegenare+, la bărbaţi nu se zice “sărut-mâna”?

Mai ales la cei arătoşi, deştepţi şi frumoşi, aşa, ca mine!

Ooohhh!!!!!!!

2 comentarii

Din categoria eu, fustrari, printre oameni

SUPRAREALISM

Iar stãteam cu gândurile de-aiurea, coatele sprijinite de marginea balconului noii reşedinţe (pentru care am pãrãsit Azilul în toamna anului trecut), mãsurând cu ochii de-a stânga şi de-a dreapta strada Braşov, aşa cum se lãsa plouatã în aceastã primã duminicã de mai. Fumam, bineînţeles. Dar, pânã la urmã, ce conteazã unde eram şi ce fãceam pânã Atunci? Poate doar aşa, cât sã am eu impresia cã prin aceste amãnunte vã aduc un pic mai aproape, destul de aproape încât, dacã aţi fi fost atenţi, aţi fi vazut şi voi.

Nu vã închipuiţi cã aş fi vãzut cine ştie ce grozãvie: doar strada Braşov, plouatã. A, şi maşini care treceau peste ea. Şi peste stradã şi peste apã. Şi, trecând, lãsau în urmã fuioare spumate, mici valuri şi fireşti, dar totuşi frumoase, întrupãri din apã ale curenţilor ce luau naştere în urma “hergheliilor cailor putere” (cine vrea sã ştie ce-i cu aceastã expresie, sã-l întrebe pe Aiuraşu, cã e povestea lui  🙂  ).

În tot griul ãla, oricât de deplasatã ar pãrea comparaţia, maşinile trecând peste degetul acela de apã mi-au adus aminte de bãrcile care brãzdau Dunãrea, Acasã. Dar nu despre comparaţia asta oarecum exageratã voiam sã vã vorbesc. De fapt ãsta e doar începutul. Imediat dupã ce comparaţia mi s-a conturat în minte, urmãtorul gând a fost “cum ar suna o poezie despre maşini trecând pe strada plouatã precum şalupele brãzdând un fluviu?”. Şi, de-aici, alte gânduri: aa…chiar aşa! Cum ciorilor mai sunã poezia vieţii anilor 2000? Ştiu câte ceva despre poezia ultimilor doua secole şi carele şi cãruţele cu boii şi caii lor apãreau atât de firesc din vârful peniţei încât carele şi cãruţele cu boii şi caii lor deveneau parte din definiţia poeziei. La fel coasa şi secera, la fel ciocanul şi nicovala. Toate vorbeau despre frumuseţea boemã sau despre frãmântãrile cotidiene ale vieţii la fel cum tunurile şi puştile cu bombele şi gloanţele şi baionetele lor porneau discurs înflãcãrat despre jertfe, despre zbateri de sentimente înalte şi de nãzuinţe. Uite-aşa mi-am dat seama cã nu mi-au mai cãzut în faţa ochilor poezii ale zilelor de azi. Nu îmi aduc aminte sã fi citit versificãri ale vieţii de astãzi. Sã fie oare pentru cã tehnologia care defineşte atât de predominant acest “azi” nu poate fi învelitã în haina poeziei? Eu cam aici cred cã-i baiul. Cãci am cãutat pricinã şi oamenilor. Dar nu! Sensibilitatea lor am gãsit-o acolo unde a fost parcã din totdeauna, rãzbind peste multe nimicuri şi înjosiri care poate ar fi trebuit sã o îngenuncheze. Am gãsit-o în introspecţiile lui nea’ Manolache, tãind ca un bisturiu în cangrena nimicniciilor, am gãsit-o în fotografiile lui Aiuraşu care se încântã ca un copil pentru fiecare instantaneu surprins în aşa fel încât sã exprime 1000 de cuvinte, am gãsit-o în pamfletele lui Robert, care a ales ironia ca armã împotriva prostiei. Şi nu doar la ei, nu doar la “ai mei”. Am gãsit-o la Nicolae Ariton, pentru care istoria înseamnã pasiune, am gãsit-o în plãcerea cu care Ruxi rãsfoieşte printre ipostazele celor din împrejurul ei, am gãsi-o în baricadele şi stindardele ideilor de “bun” şi de “bine” pe care le-a ridicat adolescenţa Dianei. Şi nu doar la ei.

Nu, nu sensibilitatea noastrã e problema.

Nu încã.

De-aceea zic eu, dragii moşului, cã la cele cu care ne înconjuram în ideea de “evoluţie” trebuie sã fie problema (zisei eu, butonând tastele calculatorului, de unde, odatã sãvârşite aceste gânduri, le voi lansa în lumea virtualã a Internetului). Nu am sã scriu mult, pentru cã s-a tot scris pe subiectul ãsta şi nu vreau sã plictisesc. Dar eu aşa vãd: cum cã ne izolãm (fiecare trage tot mai mult spre casa lui, case transformate cumva în temple, în care doar cei puţini aleşi sunt invitaţi), cum cã interacţiunea se mutã tot mai mult în mediul virtual, cum cã vocabularul fiecãruia sãrãceşte pe zi ce trece (urmare tocmai a interacţiunilor tot mai schiţate, telegrafiate), cum cã ideea de “fericire”, de “viaţã împlinitã” are tot mai total legãturã cu zona materialã şi nu cu cea spiritualã (of, unde sunteţi voi, Filemon şi Baucis?)

Aşa simt eu: cã urmând drumul ãsta, nu peste multã vreme, oameni ca nea’ Manolache, ca Aiuraşu, ca Robert, ca Nicolae Ariton, ca Ruxi, ca Diana nu vor mai fi exponenţi ai sensibilitãţii contemporane ci doar o mânã de paria.

Urmând drumul ãsta, vom înlocui cu totul caracteristica de “utilitate” a tehnologiei cu atributul de “necesitate” şi, în abstracta realitate de jur-împrejur vom constata atunci cã am demitizat poezia.

Vom citi cum îşi versifica Charles Bukowski masturbarea în parcarea unui mall şi vom ajunge la concluzia lui: “poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicatã. E prea preţioasã. E o grãmadã de rahat. Aproape toatã poezia lumii e bunã de aruncat la gunoi”

Poezia e prima victimã a acestei evoluţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Un comentariu

Din categoria eu, fustrari, jurnal, Social