Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Aveam vreo 24 de ani când cineva m-a întrebat, într-o discuţie serioasă, “ce vreau eu să fac în viaţă”.  Adicătelea, cu ce trebi simt eu că pot încropi o carieră. Am deschis gura să dau răspuns şi am rămas cu ea aşa. Căutând răspunsul, adică.

Ştiam doar că n-o să fac pentru încă multă vreme ceea ce făceam atunci. Dar…cam atât!

Au trecut de atunci destui ani. Pe scurt, până acum, am lucrat la un ONG, la un partid politic, la o firma de intermedieri imobiliare, în publicitate, în bancă. Şi, în toţi anii ăştia, nu am găsit răspuns la întrebarea asta cu “ce vreau eu de fapt să fac”.

În toate slujbele de peste timp m-am implicat cât am putut de bine şi de responsabil dar…mereu a lipsit acel “zvâc”, acel sentiment că în respectiva profesie mi-am recunoscut “menirea”.

Acum vreo două luni însă, am avut un soi de revelaţie. Mi-am dat seama că întrebarea nu că nu avea răspuns, ci nu avea un alt răspuns. Pentru că răspunsesem deja, de multişor…

 

Înainte de a da examen la facultate, când a apărut lista universităţilor, cu locurile aferente, eu am încercuit ferm “Facultatea de Pedagogie”. Nu ascund faptul că mă visam un soi de “dom’ Trandafir” dar, oricât de romanţată mi-ar fi fost alegerea, e cert că mi-am dorit să fiu învăţător. Tata m-a luat pe după umeri şi mi-a explicat, la fel de ferm, că dintr-un salariu de dascăl nu îmi voi putea întreţine cum se cuvine o familie.

Şi am urmat, astfel, altă cale. Care cale, bineînţeles, s-a tot schimbat peste vreme.

Dar mi-am dat seama că, de fapt, de aceea, aparent, nici în ziua de azi nu am răspuns la întrebarea “ce vreau să fac”. Pentru că ştiu că nu voi face niciodată “ceea ce vreau să fac”.

Mno, dragii moşului, eu nu zic că o fi pentru toată lumea la fel, dar, rogu-va, pe cei care încă parcă nu îşi recunosc drumul că fiind al lor, să se mai uite şi-n urmă, poate au trecut de mult de răscrucea aceea…

Zic şi eu(despre iubire şi ură)

Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!

Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.

Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.

Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…

În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.

Aşa cred.

Zic şi eu.

Zic şi eu (despre despărţiri)

Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.

Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:

 

Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.

Ducă-se!

 

Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.

Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.

Amestecă-se!

 

Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.

Naşte-ne-vom!

 

Aşa cred.

Zic şi eu.

CUBA

Erau zilele de început ale Hogeagului.
Venise iar o seară ca multe din cele ce aveau să urmeze în camera cu perdea de iederă şi iar frângeam gâtul unei sticle de Pinot Noir cu cei aproape de suflet(era pe vremea când Murfatlarul încă făcea vin din struguri şi nu din concentrat de must).
Nu mai ştiu cum, dar, dintr-una în alta, cum ni se întâmpla fără să ne mai mire, discuţia a ajuns la călătorii. Eu nu ieşisem încă din ţară şi, uite-aşa, am stabilit cu nea’ Manolache că, la un moment dat, într-un an-doi, vom merge să vedem LUMEA. Nu mă întrebaţi de unde, ce şi cum, dar am hotărât ad-hoc că LUMEA începe din CUBA.
Peste vreme, ne-am interesat despre drum, anotimpuri, obiceiuri, costuri (mai ales)…am vorbit cu oameni care au fost pe-acolo…dar au trecut încet-încet nu luni, ci ani, şi CUBA a rămas doar o amintire uitându-se pe sine în umbra unei seri din camera cu perdea de iederă.
Asta până într-o seară din unul din anii în care am mai pus un semn de vreme pe rabojul trecerii mele : o prietenă, amintindu-şi de poveştile din vremea Hogeagului, mi-a făcut cadou un ghid turistic despre Cuba.
Răsfoind ghidul, tolănit într-un cot în pat, mi-am dat seama că pentru mine CUBA înseamnă mai mult decât o călătorie. Dincolo de o aventură mai mult sau mai puţin excentrică şi exotică, pentru mine înseamnă o confirmare a unei independente mature. Pentru că aşa simt eu.
Voi sta în fund pe o plajă, cu picioarele goale, în pantaloni de doc uşor, cu o cămaşă încheiată doar la doi-trei nasturi şi voi pufăi o ţigară de foi. Voi râde. Aşa, dintr-o dată, fără vreun alt motiv.

Însă nu doar pentru asta voi ajunge în CUBA.
Chiar vreau să văd şi să simt oamenii de acolo. Singurul lucru rău pe care l-am auzit până acum despre ei e că sunt „ciubucari” : „ciupesc” turiştii de fiecare monedă pe care o pot obţine… în rest, numai de bine.
Iată câteva cuvinte din ghidul de vă pomeneam mai devreme:
„popor deosebit de moral, cubanezii sunt extrem de politicoşi cu ceilalti. Sunt îngăduitori şi generoşi faţă de greşeli […]. Sunt încrezători şi expansivi, iar în faţa greutăţilor afişează o veselie zgomotoasă”.

Da, voi ajunge în CUBA!

Judecând pe alţii

Am spus la un moment dat unui prieten că nu-l judec pentru felul în care a ales să-şi ducă traiul. Şi, într-o altă discuţie cu el, i-am şi argumentat decizia mea.

I-am spus cam aşa:

“păi…nu prea am de ce să te judec: în primul rând, alegerile tale nu au interacţionat cu mine cât să mă afecteze şi, astfel, să-mi provoace o reacţie (o “judecată”); apoi, nu sunt deţinătorul noţiunilor absolute de “bine” şi/sau de “rău”. Este, de altfel, de notorietate (şi istoria este plină de astfel de exemple) că ceea ce a însemnat “bine” pentru unii a însemnat “rău” pentru alţii (şi invers, bineînţeles). Astfel, “binele” meu ţie s-ar putea să-ţi facă “rău”.

Nu în ultimul rând, dacă ar fi să fac abstracţie de cele de mai sus, faptul de a insista să te judec, să-ţi cântăresc faptele/alegerile şi, mai apoi, demersul de a insista să “te aduc pe calea cea dreaptă” ar însemna pentru mine să mă încarc cu o răspundere: de a fi părtaş la noile tale fapte şi, în general, la orice rezultantă a acţiunilor tale pe această “cale dreapta”. Ori, eu nu vreau asta: n-am cum, n-am când să te supraveghez la orice acţiune! Abia am timp de mine!

Să insist să te duc în altă parte decât acolo unde tu socoţi că trebuie sau îţi e bine să fii şi apoi să te abandonez pe drumul ăla mi se pare un semn de cea mai crasă iresponsabilitate.

Şi n-am să fac asta.”

==

Deh, cred că gânduri de genul ăsta vin odată cu bătrâneţea…nu de alta, dar mă ştiu pe mine, mai “la început”: mamă-doamne, cum le mai mai ştiam eu pe toate şi cum dădeam la sfaturi şi câte etichete nu puneam în stânga şi-n dreapta!

M-am potolit, se pare, de când, uitându-mă în urmă, am observat din câte coclauri era compus drumul meu “drept” şi cam prin câte şanţuri mi-a intrat carul până acum şi în câte garduri am tot dat cu oiştea…

Zic şi eu (timp şi viaţă)

Îmi zice un prieten cum că nu a apucat să facă ”ceva”, dar că o să facă.

“…dar îmi voi face timp, în această viaţă”, zise el

L-am întrebat:

“- Nu mai bine îţi faci viaţă în acest timp?”

Fantasmagoria unei potriviri tânjite

Şi pentru că mi te-ai întâmplat, aproape imediat m-ai durut şi m-ai bucurat şi m-ai înfricoşat, încât, că să mă pot linişti, am hotărât că trebuie să mi te întâmplu, să mi te înfricoşez, să mi te încânt.

Şi mi-am adunat armele şi mi-am curăţat uneltele şi mi-am trimis cuvintele înapoi să fie gânduri şi am pornit către tine.

Mergeam şi visam despre facerea aceasta a mea, despre cum o să-ţi lipesc o venă din venele mele, despre cum o să las să se rostogolească în tine o simţire de-a mea, despre cum o să-ţi nerostesc o frumuseţe moştenită de la meşteşugari mai vechi, din vremuri când lumea ştia să asculte. Şi cum, din această facere are să se întâmple o poveste, o piatră unghiulara, un fel de altfel-geneză încât musai va trebui să se nască şi un cronicar sau măcar un aproape-apostol că să O priponească în timp şi spaţiu.

 

Ei, îţi dai seama oare cât de eliberatoare mi-a fost bucuria când am conştientizat de câtă neghobie şi nepricepere am fost în stare?

Stăteam în faţa ta, un idiot umplut de fericire şi mă uitam şi nu-mi dădeam seama dacă nu puteam a crede sau dacă nu puteam a înţelege.

Căci vena mea era deja în tine şi în tine se auzea deja atât de frumos rostogolirea unei simţiri de-a mea iar poezia aceea moştenită din vremuri când oamenii ştiau încă să asculte îţi fusese deja nerostită.

Acum, clar că vena nu era chiar a mea.. şi nici simţirea..lasă, că poezia, nici atât!

Dar nici vena mea nu e de fapt a mea. Şi nici simţirea. Şi clar, nici poezia.

Dar asta am înţeles-o eu mai târziu.

Şi îţi auzeam ochii cum tăceau către mine:

“Mda! Aşa sunteţi, voi, închipuirile de artişti! Credeţi că doar voi aveţi sânge şi zboruri! Aşa-ţi trebuie!”

Corect! Aşa-mi trebuie!

 

Cum de n-am vazut că, dacă n-ai fi fost aşa, n-aveai când să mi te întâmpli?

Semn de oboseală

Dimineaţă, la început de zi de muncă, eram la “prima cafea” cu un coleg, la fumuarul “nostru” de la etajul doi şi, între vreo două gânduri şi câteva priviri strecurate în stradă, am surprins un accident, în faţa clădirii, pe Calea Dorobanţilor.

Pur şi simplu o tamponare din spate. Cel păgubit, o matahală de om, a ieşit furios din maşină şi s-a repezit la maşina celuilalt. S-a răstit, a bătut în geam, a tras de portieră să o deschidă…

Reflex am procesat scena şi i-am spus colegului:

• Uite şi tu reacţie de România! În loc să vadă ce s-a întâmplat, să tragă maşinile pe dreapta şi să vadă ce şi cum, să rezolve situaţia, păţitul a ieşit hotărât să-l ia pe celălalt de guler! Bine, cine ştie care era şi situaţia lui…poate avea un copil în maşină…dar dacă era un copil şi-n cealaltă maşină? Cum ciorilor să reacţionezi AŞA?

Colegul meu a închis sec discuţia:

• Naţia asta nu se mai vindecă, Petrică! Gone forever!

De obicei încerc să apăr “naţia asta”. Dar azi n-am mai zis nimic.

Am început să obosesc şi eu.

Prin mine, despre ceilalţi… şi invers

(21 noiembrie 2009)

Acesta nu e un post de-aiurea, ci pentru că nu voiam să cad în ipocrizie.
Vorbind cu o prietenă de pe plaiurile mioritice şi haotice ale netlogului, m-am pomenit comparându-mă cu un mal unde, la un moment dat, spuneam eu, vreau să se oprească cineva să spună „Da, aici e un loc frumos !”
Nici nu puteam să fiu mai ipocrit de-atât !

În timp, s-a oprit ceva lume şi a spus exact lucrul ăsta.
Oameni obosiţi de drum, oameni răniţi şi strâmbi de cât se contorsionaseră pe lângă alţii, pe care, până la un moment dat, îi iubiseră … sau cel puţin crezuseră asta…
Oameni care erau sătui de vorbe goale, sătui de banal… care voiau o pată de culoare, care voiau altceva
Oameni care simţeau nevoia de un strop de siguranţă, dincolo de aventurierii cu care schimbaseră până atunci tren după tren.
Oameni care credeau că în sfârşit au găsit pe acel cineva atât de la fel lor încât mitul androginului nu mai părea chiar fără nici un înteles.

Faţă de aceşti oameni m-am trezit că nici eu nu m-am putut ridica la înălţimea aşteptărilor lor. Au fost destui faţă de care nu am putut să fiu prietenul, iubitul, partenerul de viaţă pe care credeau că l-au găsit.
Pentru simplul motiv că eu nu i-am găsit la fel.

Pentru simplul fapt că erau oameni a căror sinceritate şi iubire sinceră nu au reuşit să mă facă să le simt totuşi lipsa, atunci când nu îmi erau aproape.
E poate un criteriu poate idiot. Dar aşa am judecat până acum şi nu cred că o să se schimbe ceva în asta în vremea ce va să vie.
Oamenii aceştia nu au nici un motiv de a ma înţelege şi, înţelegându-mă, să mă ierte. Mi-au oferit ceea ce alţii caută o viaţă întreagă… sau până când e prea târziu să mai caute.
Au fost sinceri cu mine, şi, oricât de sinceră a fost şi depărtarea mea, nu înseamnă că nu am rănit.

Nu, nu aştept acel om care să ajungă lângă mine şi să spună „Da, e un loc frumos” : am fost norocos încât să aud aceste vorbe în câteva rânduri.
Dar vreau să găsesc acel om faţă de care să doresc să-l simt prinzând rădăcini pe malul meu…

Eterna vânătoare

…pentru că tot am vorbit atât de des în ultima vreme de scrieri mai vechi, iaca vreo câteva strofe despre cum înţelegeam eu “destinul” pe la 18 ani.

Cumva, bag eu acum de seamă, ziceam că ştiu că trebuie să fac ceva deosebit şi nu doar că nu ştiam încă ce, dar ştiam şi că nici nu prea eram pregătit atunci de “luptă” 🙂

Tot ce ştiam era că am cumva de trudit pe un drum…

Deh…18 ani 🙂

 

Eterna vânătoare

 

Vânez etern un animal sălbatec
E sigur mare, suflarea i-e fierbinte
Nu l-am văzut şi totuşi îl alerg
E sigur înainte!

În urma lui pun paşii mei mai mici;
Realizez ca nu am nici o armă,
Poate voi lua o lance mai târziu
Când are să adoarmă.

Alerg mereu, departe, prin hătişuri
Vânez etern un animal sălbatec
Îl tot gonesc aproape de tărâmul
Hotarul lui noptatec.

E visul meu, şi n-am să mă opresc:
poate-într-o zi eu totuşi îl voi prinde
M-oi odihni doar când înaltul cer
O stea îşi va desprinde…