Povestea unei culori

În mine palpitã de mult o culoare

Crescutã de-atunci, din faptul de doi

Un fapt ce-a pierit ca-într-o joacã stupidã

Cu cioburi de inimi şi ochii strigoi.

 

Strigam cã iubim cu unghii vârâte

Acolo, ‘ntre coaste, în doruri nãtângi

Strigam cã iubind nu-i rost peste lacrimi

Regrete s-aduni şi vise sã frângi

 

Banal ne-îmbãtam cu iz de cerşafuri

Hrãnind împliniri din pãgâne beţii;

Flãmânzi aşteptam ca noaptea sã cadã

Pândind cum în ochi se-aprind focuri vii.

 

Culoarea aceasta scãldatã în noi

Pastreazã-amintirea din mugurii copţi

Şi creşte târzie din ce nu mai e

–          Scenariu grotesc dintr-un film cu netoţi

 

Ei, cum crezi acum c-aş putea peste alta

Culoarea aceasta eu s-o aştern

Şi ea, învelitã-n culoarea pãgânã

Sã-întoarcã spre mine un zâmbet matern?

Iubiri de metrou (I)

Mã distram iarãşi catalogând…tipuri…stereotipuri…galerie de feţe…atitutini…acrituri…zâmbete uitate pe haine de la desparţirea de celãlalt de acum nici o  jumãtate de orã…
Nu m-am gândit niciodatã în ce tipar m-aş încadra eu…am şi eu ciudãţeniile mele, dar sigur sunt încã atâţia ca mine..
Mulţi se sperie când îmi întâlnesc ochii…sunt surprinşi când întâlnesc pe cineva mai puţin robotizat…îi privesc din plin, le vânez reacţiile…încerc sã ţin atârnat un zâmbet în colţul mustaţii.

În tren, iarãşi mãşti….iar automatisme…şi ale mele printre ele.
Caut “altceva”-ul…
Nu apare întotdeauna.
Azi e.
O EA.
Într-un grup.
Trei fete şi doi baieţi.
EA strãluceşte…
Nu e foarte mare de înãlţime, e chiar micuţã…e lume, nu îi vãd decât faţa şi umerii…şi pãrul blond-alun, spre şaten, cârlionţat, tãiat la nivelul umerilor.
Privirea s-a oprit direct pe ea şi am zâmbit…nu aveam cum sã nu zâmbesc…radia bucurie!
Unul din baieţi, mai înalt, stãtea uşor aplecat spre ea, din lateral..”prietenul ei” -m-am gândit-
Povesteau ceva…prindeam frânturi pe care nu m-am strãduit sã le urmaresc. Nu mã sãturam sã-i beau fericirea, optimismul, bucuria…radia a proaspãt, a viaţa abia pârguita…
Şi de ce sã nu fi fost aşa?
Era probabil lângã cel care-i împãrtãşea nebuniile, exuberanţele, gândul de mâine…
Era printre prieteni.
N-aveam timp nici sã o invidiez..mã bucuram de bucuria ei..
Ceilalţi parcã abia puteau sã-i facã faţa…discuţia se muta de la unul la altul, dar orice impas, orice pauzã era natural şi instantaneu spulberatã de gândurile ce înmugureau printre cârlionţii blond-alun…
La un nod de staţii, ceilalţi au coborât …un mic şoc…nu mã aşteptam-
Nici unul din bãieţi nu a sãrutat-o..M-am uitat curios dupã cel pe care îl crezusem -îl intuisem- ca fiind prietenul ei…ţinea de mânã una din celelalte fete.
EA, conducându-i, se apropiase de mine…venise în faţa mea, îi simţeam mirosul pielii…proaspãt, ca dimineaţa vârfului de munte…
Am închis ochii şi o recream din mirosul ei..
Din fiecare hop al metroului îi vedeam atomii jucându-se în distanţa de douã lungimi de gãnd dintre noi.
Apoi a fost ceva …
O curbã mai bruscã…şi pânã sã-şi desluşeascã dezechilibrul, palma mea stângã o sprijinea din spate, undeva în patul omoplatului, cu vârful degetelor odihnindu-se pe culmea domoalã a umãrului ei.
A întors capul -nu speriatã, nici intrigatã- ci simplu, cu un zâmbet ce aştepta sã grãiascã pentru ochii ce mã cãutau curioşi.
Nu ştiu ce o fi gãsit în ochii mei.
Poate aceeaşi curiozitate.
A rãmas câteva clipe aşa.
… nu m-am simţit stingherit.
Am înclinat uşor din cap, zâmbind.
Mi-a întors salutul, stârnind şi mai straşnic primãvara salcâmilor mei.
A întors capul, privind spre înainte…dar nu s-a mişcat.
Eu nu mi-am retras mâna.
A coborât înaintea mea. M-a mai privit o datã, apãsându-mi vârfurile degetelor cu degetele ei.
A zâmbit din nou şi a ieşit încet, fãrã sã se fi întors vreo clipã cu totul spre mine, lãsând mâna mea sã se scurgã…

Imediat dupã ce s-au închis uşile  s-a oprit, s-a întors, mi-a gãsit privirea…şi mi-a condus plecarea cu un zâmbet ce grãia parcã pentru ochii unui cer de primãvarã…

O moarte ca o lectie de viata

(7 ianuarie 2009)

„Ma uitam la maica-sa…o mangaia intruna pe fatza..si atat..nu mai putea sa faca nimic. Taica-sau incerca sa para mai tare…mai schita cate un gest cu noi. A fost crunt, Mihai…Am stat doar la slujba…apoi am plecat…n-am putut sa mergem pana la…a fost crunt…E impotriva firii ca parintii sa-si ingroape copii….si cu toate astea, desi nu sunt de acord cu ce a facut, nu pot sa nu o admir..”
Colegul meu povestea deja de minute bune. Incerca sa adune fragmete din ceea ce vazuse si-l tulburase, dar totul se reducea la frazele de mai sus.

Pentru mine a fost suficient si-atat.

==============

Povestea incepe cu vreo trei ani in urma, cand o prietena imi povestea de o colega de-a ei de serviciu. Se casatorise de curand si erau doua suflete teribile: se iubeau atat de plin si sincer, incat erau molipsitori cu fericirea lor. Prietena mea imi povestea cu admiratie despre ei, despre aventurile lor….Colega ei parea o fata timida si aparent retrasa, dar era de ajuns sa intri cu ea in vorba si parca aveai in fata alta persoana. Erau doi aventurieri: erau innebuniti dupa munte…calatoareau si in afara…
Retin si acum fragmente din ceea ce prietena mea imi povestise despre calatoria celor doi in rezervatia din Kenia….cum fusesera in rezervatie si cand dupa o jumatate de ora, cand s-au intors la jeep sa faca drumul inapoi spre oras, in jurul masinii aparuse un adevarat talcioc: covoare intinse cu tot felul de suveniruri, ba chiar si cateva tarabute…Cum sotul ei a negociat pentru o bratzara de la gatul unui pastinas, bratara care lui nu-i incapea nici pe mana…

Acum un an, in ianuarie 2008 m-am angajat si eu la firma unde lucra prietena mea…la nici cateva zile, in birou am sesizat o vanzoleala tacuta, dar foarte tensionata…fiind nou, inca nu eram bagat in seama si a trebuit sa astept un pic pana am prins un coleg de-o parte si am intrebat despre ce era vorba.
„Stii…o colega de-a nostra…a plecat cu sotul in Anzi…le placea muntele…si, pe inaltimi, el a facut o criza…peritonita…ea a plecat dupa ajutoare, dar au ajuns prea tarziu…maine, ea se intoarce…va mai dura ceva pana ii vor repatria si lui trupul…”
Mi-am cautat prietena si mi-a confirmat: despre ei era vorba..

Colegii au fost la inmormantare…povesteau ca ea era parca pe alta lume…cand radea, cand plangea…toti simteau durerea ce avea sa o urmeze de acum incolo.
Am vazut-o si eu de cateva ori la munca. Voiam sa-i vorbesc, dar am amanat de fiecare data…ii lasam pe cei care o stiau si care ii erau apropiati. Voiam sa-i vorbesc, dar in acelasi timp nu stiam ce as fi putut sa-i spun altceva decat ceea ce probail auzise deja de la toti ceilalti?

Am fost cu totii de acord ca intoarcerea ei cat mai grabnica la munca avea sa-i faca bine…sa-i ofere cateva ceasuri de uitare. Constiincioasa, isi facea indatoririle aproape fara repros. Speram deja cu totii ca macar in ceasurile acelea mai revenea dintre amintiri printre noi. O colega de-a ei de birou ne-a daramat insa sperantele: pe desktop-ul calculatorului avea poza lui si uneori o surprindeau plangand. Doar lacrimi. Plangea in tacere, in timp ce lucra…
Undeva, pe finalul verii a avut o tentativa de sinucidere…parintii au ajuns la timp, au dus-o la spital si au readus-o la viatza.
Orice comentariu era de prisos..Ne uitam unii la altii..si nu erau multe cuvinte de spus.
Unii au sfatuit-o sa vanda casa…eram cu totii constienti ca in fiecare colt era o amintire…sau un puhoi…

Luni, am revenit pe baricade dupa sarbatori. Colega ei a intrat in biroul nostru, a vorbit ceva cu sefa mare si apoi a venit langa noi

„Dragii mei, imi pare rau, dar anul asta incepem cu o veste trista. […] nu mai e printre noi”

O gasisera parintii, a doua zi dupa revelion…nici nu mai voiam sa stim cum s-a intamplat.

================================

Astazi a fost inmormantarea. Colegul meu se intorsese si povestea..
„Ma uitam la maica-sa…o mangaia intruna pe fatza..si atat..nu mai putea sa faca nimic. Taica-sau incerca sa para mai tare…mai schita cate un gest cu noi. A fost crunt, Mihai…E impotriva firii ca parintii sa-si ingroape copii….si totusi nu pot sa nu o admir..”

Indiferent daca suntem sau nu de acord cu ceea ce s-a intamplat, oricat i-am acuza egoismul de a nu se fi gandit la durerea pe care la randul ei a lasat-o in urma, cum sa nu o admiram?

Cum sa nu admiri un om dependent de iubirea celuilalt?

Cum sa nu iubesti un om care, prin jertfa lui, ne-a aratat ca inca exista iubire.
Puternica.
Sincera.
Totala.
Incat o jumatate din ceea ce a fost odata un intreg zdrobit impotriva firii, sa nu poata cum sa isi mai aiba rostul…