Arhive lunare: Octombrie 2013

„Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin”

Răsfoiam un document în care am adunat scrieri de dinainte şi am fost curios să mă uit să văd cam ce se întâmplase acum 5 ani. Evident că se întâmplase tot ceva cu prietenii …

Ne-am cuminţit acum, suntem mai asezaţi, mai tăcuţi, mai serioşi, ba, colac peste pupăză, nea’ Manolache s-a şi însurat zilele trecute. Ei, da’ iar m-am lungit la vorbă! Eu voiam doar să vă arăt şi vouă cam ce gânduri ne bântuiau creierii acum vreo 5 ani de zile….

=====

Rătăciri bahice

23 octombrie 2008

Cum ne prinsese iarăşi trei dimineaţa, nu ne mai mira nicidecum.
Singura problemă era că ultima sticlă de vin se apropia de oştescul sfârşit, semn că trebuia să ne culcam în curand. ADN-ul (pseudonimul lui nea’ Manolache), tovarăş credincios de perindări bahice, înainte de a se ghemui în colţul de canapea ce îl are rezervat când nu mai are rost să bată drumul până la salaşul domniei sale, n-are, frate, ce face şi deschide un colţ de Word şi scrie câteva gânduri. Unde i-or fi umblat lui simţirile atunci, sau ce amintiri din tumultoasa lui tinereţe l-or fi bântuit şi l-au îndemnat la gestul acesta necugetat, nu ştiu a vă spune.
„Acu-zice el-… să nu uit până mâine…De fapt, le mai las un pic şi cred că le sterg…”
Am aruncat un ochi (ăla de se mai ţinea un pic deschis) şi simt că mă mânca limba degetelor să-i răspund vreo două…
Mai pe scurt, un timp nici unul nu a vrut sa renunţe să aibe ultimul cuvânt.
Şi aşa a rămas pe desktop-ul calculatorului meu un document intitulat, după primele lui vorbe, „Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin…”
Cu permisiunea ADN-ului, (implicit cu respectarea îndreptuirilor juste de co-autor ale domniei sale) iată docomentul:

LEGENDA (trebuincioasă) A= acid dezoxiribonucleic (a.k.a, nea’ Manolache) ; D= personalitatea subsemnatului)

„A: Poate privirea pătimaşă a unui pahar de vin, sau poate privirea ta mi-a arătat îngerul ce curge în sufletul meu. Sau nu era înger. Poate erai tu. Şi nu plângea. Poate erau timpurile. Şi zâmbetul era iarna. Sau poate era o provocare. Şi cântec pentru vieţile din urmă. Sau poate m-a înşelat privirea ta. Sau poate privirea unui pahar de vin.

D: Adică până la urmă e meritul cui? Sau e neputinţa ta de a-ţi vedea sufletul?… sau poate că nici nu e neputinţa… poate nu e suflet… poate e doar o oglindă… şi doar ai noroc să-ţi poposească, uneori, alături, câte un înger.

A: Dar, încercarea sufletului. Demonii deghizaţi în îngeri. Şi sufletul compus din lacrimi şi amintiri de surâsuri îngereşti?  Şi poate lacrimile alea, doar amintirea lor sau poate spaima lor!? Şi speranţa în cântecul sufletului. Oglinzile sunt doar pentru a distorsiona realitatea. Şi uneori pentru a ne arăta falsul adevăr. Noroc? Norocul e apanajul celor slabi. Deci al tuturor. Dar  în cântecul sufletului ce tinde spre înger, norocul este o picătură de venin poate, lucrul neîncrederii în superbitatea în care ne-am născut.

D: Apanajul celor slabi… geniul se spune că e rece, echidistant… aproape de perfecţiunea din urmă… şi totuşi e un noroc dumnezeiesc să întalneşti acea oglindă, acea distorsiune până atunci blamată, care te rupe până la urmă de searbăd, de ideea nesuferită de a fi doar tu aparte, singur şi de neînţeles… şi care, într-o grotească sclipire de banalitate te rupe de tine, atât cât să regreţi imediat după şi cât să îţi dea energia de a mai suporta încă o zi în care ai să fii perfect.

A; Ehe, pentru perfecţiune nu este nevoie de oglindă, ci de o fereastră . O fereastră prin care să-ţi vezi cerul tău, chiar dacă uneori în ea se reflecta sufletul tău. Geniul, de asemenea este o noţiune pentru oamenii slabi. Geniali nu există, sunt uneori doar oglinzi sau ferestre, care ne fac să credem că noi ne confundam cu cerul tuturor ce există, cu sufletul tuturor dumnezeilor inventaţi. Şi atunci când ceva ajunge să te rupă de tine sau de cântecul cerului tău, atunci nu ştiu dacă mai meriţi să mai exişti, dacă nu mai porţi în suflet azurul apărut în fereastra sufletului.

D: Nu cred că există ceruri… cred că există doar ideea de lumină… pentru cel ce se naşte într-un bordei, cerul lui pentru multă vreme va fi lumina unui opaiţ, a unei lumânari obscure care îl va incita să ghicească şi să-ţi joace primele gânduri printre umbrele lăsate prin universul unui tavan de bârne de câţiva metri rotunzi. Şi încet-încet va fi treaz când uşa se va deschide în timp de zi …şi apoi va ieşi afară…ştii cum va fi mai departe… ai fost şi tu la fel…
Nu există ceruri. Există doar oameni … sau momente… sau chiar tu câteodată, care să facă o incizie în „cerul”  tău de până atunci… şi să lase să inunde întreaga ta credinţă de până atunci cu alţi dumnezei…

A: Ceruri există. Fiecare îl avem. Şi momentele sau oamenii îl definesc. Şi poate dumnezeii impuşi, sau cei care se insinuează timid, definesc dumnezeul fiecăruia. Şi opaiţul e tot cer atât timp cât este cer. Şi întunericul poate fi cer, şi chiar soare atât timp cât este cer sau soare. Şi tristeţea poate fi bucurie, atât timp cât este bucurie. Şi chiar nimic poate fi totul, atât timp cât este totul. Şi oameni fac incizie doar în inima dumnezeului sau a dumnezeilor tăi, nu şi în fiinţa şi în totalitatea existenţei sale. Şi alţi dumnezei nu pot fi creaţi până când dumnezeul tău poate suferi îmbunătăţirile contactului uman cu alţi dumnezei. Doar ăla unic e fals.

D: Puterea fiecaruia eu cred ca vine tocmai din a percepe şi de – nu de a accepta- dar în primul rând de a încerca să înţelegi (şi să lupţi cu tine să vrei să încerci să crezi) că există şi altceva decât ceea ce ai fost capabil până la un moment dat să percepi… că poate mărul cunoaşterii, sau poate fi lumina înşelătoare a iadului asta nu o să categoriseşti -atât cât poţi să crezi în tine că poţi face asta-… uneori – şi poate la cei mai mulţi- e mai usor să întorci spatele, minţindu-te că nu ai vazut nimic, sau că nu trebuie să vezi dincolo de ceea ce ţie atunci îţi oferea confortul lucrului ordinar, comod în cunostientizarea lui ca adevăr absolut…
Şi atunci când alţii or să te ajungă în înţelepciunea vegheată de lumina opaiţului tău o sa îţi aduci aminte şi o să fii un nou profet în amintirea umbrelor lăsate în bordei de lumina ce te-a încercat odată.
VA URMA!!! ”

Numai Murfatlarul mai ştie ce dumnezeu am vrut să spunem noi atunci…

Un comentariu

Din categoria amintiri, eu, in_vino_veritas, printre oameni, rataciri bahice

Uriaşii

Astãzi cineva a dus pe ultimul drum pe cineva drag.

Deşi am trecut pânã acum prin destule astfel de momente, mereu am un nod în gât şi mereu mi-e inima grea când îmi caut vorbele de alinare pentru cei care rãmân în urmã. Cãci ştiu prea bine cã nici o vorbã nu poate umple golul Acela.

Mi-am adus însã aminte de vorbele pe care nea’ Manolache le-a spus când a fost şi el încercat de aceastã durere: “Astãzi, un uriaş dintre uriaşii mei a devenit icoanã. Icoana sufletului meu. Undeva acolo, unde avea un cui liber. Unde a avut întotdeauna.Unde au toţi uriaşii mei. ”

Şi am transmis vorbele acestea, în vãlmãşagul vorbelor neputincioase gãsindu-le a fi singurele care ar fi putut sã transmitã un pic de luminã caldã.

Mai mult de atât, mi-am dat seama cã în aceste cuvinte simple (atât de simple!) stã, cred eu, adevãrata valoare şi mãsurã a vieţii unui om.

Eu cred, astfel, cã un om se poate socoti cu adevãrat împlinit dacã în timp a devenit uriaşul cuiva şi dacã, în momentul celei din urmã despãrţiri, acel uriaş devine o icoanã.

Mai mare împãcare de suflet nu cred sã existe pentru un om.

Un comentariu

Din categoria printre oameni