SINDROMUL SARACIEI

Nu suntem saraci de-acum. Adica de vreo doi ani, de cand a rabufnit criza. Nici de cand a venit noua guvernare. Sau ultimul presedinte. Nu suntem saraci nici de cand am facut primul imprumut post-decembrist la FMI.
Ne-am nascut saraci si am ramas cu asta in sange. La marea majoritate, tot ceea ce facem e, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne demonstra, noua insine, ca am scapat de saracie.
Nu intram in restaurante mai de doamne ajuta doar pentru ca nu avem chef sa gatim acasa sau pentru a ne delecta cu anumite specialitati culinare.
Nu cumparam tzoale de firma pentru ca avem gust si stim de e calitatea (hai sa fim seriosi, cred ca mai bine de jumatate nu stiu sa isi dea seama daca oaresce pantofi sunt din piele sau nu – iar de gusturi … ultimile porturi trandy mie, personal, mi se par facute din resturi – dar, nu-i asa, cine a putut vreodata sa opreasca moda:); oricum, concluzia e ca faptul ca luam ceva “de firma” ne e suficient.
Nu intram intr-un anume local pentru a ne clati papilele cu un vin bun. Nu ne strangem intr-un pub pentru ca era dor sa mai schimbam o vorba unii cu altii (dovada ca jumatate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de raspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare –n-am putut sa n-o spun p-asta, e un of de-al meu :) ).
Nu achizitionam ultratehnologie prin barloguri pentru ca le-am folosi intradevar (ooo, si ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobila, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i asa, sa le respectam dreptul la fericire sau, cum imi place mie sa zic, antrenamentul pentru vesnica si neintristatoarea odihna).
Nu.
Toate acestea sunt pentru a ne demonstra noua ca am scapat de saracie.
O saracie impusa si de faptul ca, si sa fi avut bani, nu prea aveai ce sa cumperi cu ei.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau trei-patru marci de pantofi. Cam tot atatea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau 4-5 soiuri de prajituri in cofetarii. Si doua de suc.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era o aventura sa ai un video in casa.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era super smecherie sa ai o jucarie chinezeasca – iar liniile chinezesti si creioanele cu guma in capat erau o confirmare a unui status de nivel mediu “in lume”.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casa nu pentru a fi batute pe maidan, ci ca o dovada a faptului ca exista!
Pe vremea lui Ceasca era pericol de puscarie daca aveai in casa mai multe alimente decat puteai sa cumperi pe cartela –pustanii de azi nu inteleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” cand Dumnezeu il lasa pe mana Dracului pe unul care, prins in casa cu o suta de kile de ulei a dat vina pe El, motivand ca ii trebuia uleiul pentru candela-. O, Doamne! Cartela aia! Am mancat cea mai crunta bataie din viata mea de la mama cand am pierdut nenorocita aia de cartela! Abia undeva, dupa 20 de ani am inteles cam ce insemna…
Lista ar putea continua mult si bine. In fine…au trecut.
Revolutia a insemnat imediat libertatea de a cumpara. De toate. Orice. Pentru ca se putea!
Si lumea a inceput sa cumpere! Pana la ultimul leu! A fost o mini-dementa atunci: se faceau vizite “hai sa vedem ce si-a mai luat cutareasca…”
Iar noi am crescut cu sindromul asta. Nu pentru ca am fi inteles foarte bine ce se intampla, dar pentru ca asa am vazut la ai nostri.
Nu-mi spuneti ca exista o logica in a-ti lua o plasma in casa sau nu stiu ce gama de electrocasnice in conditiile in care ratele pot sa insemne si jumatate din salariu. Sau, cum spuneam la inceput, in a avea nu-stiu-ce ce sitem audio in conditiile in care atunci cand vrei sa maresti volumul incepe concertul de percutie de tevi, pereti si calorifer. Sau sa iei ceva doar pentru ca “toata lumea are…”
Problema e ca ai nostri copii se ridica, din cauza sindromului astuia al nostru al saraciei, cu un alt sindrom: logic, al avutiei.
Si noi ne uitam la ei si ii bodoganim si ii criticam. Ca nu stiu sa aprecieze banul.
De la cine sa invete asta? De la parintii care au bucataria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mananca de la Mc’Donalds?
==
Sindromul saraciei il simt de fiecare data cand, vrand sa ies la o sticla de vin cu tata intr-un local, “sa ne mai clatim ochii” –sanchi, pentru a-i demonstra ca mi-e bine, ca imi permit sa beau o sticla de vin oras-, il vad reticent si cum incearca sa ma convinga : “Da’ nu mai bine luam DOUA sticle de la chiosc si stam acasa…?”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Social

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s