Grabã

Una peste alta, hotãrât lucru, e una din cele mai frumoase toamne din ultimii ani.
Nu am o slujbã stresantã, parfumul concediului încã nu s-a pierdut din pãrul rãvãşit de vânt pe coclauri, am zile cînd abia aştept sã ajung la muncã sã mai schimb o vorbã cu trupeţii şi sã mã mai amuz cu viziunea altora asupra celor ce li se întâmplã pe-acolo…

Şi totuşi parcã mâine nu am chef sã mã duc la muncã.
Ştiu, nu e week-end.
Ştiu, e toamnã – nu e nici mãcãr varã, poate aşa mã înţelegeaţi mai bine sau poate starea asta a mea ar fi avut vreun sens.
Dar…poate tocmai pentru cã e toamnã.
Aş sta undeva, într-o cafenea, la o masã aproape de geam…uşa sã fie deschisã…pe masã, o cafea, un corn sau o placintã şi un pahar cu un strop de cognac. Sã stau sã-mi dau seama de noile culori, sã mã mir ca idiotu’ despre cum s-a mai schimbat moda…Sã uit de mine în serii de secunde cu fiecare frunzã care se amãgeşte spre-n jos. Sã simt un amestec de uimire şi revelaţie gândindu-mã la castanii care au înflorit a doua oarã.
M-aş zgribuli un pic de aerul rece intrat pe uşa pe care insist sã o ţin deschisã.
Eu vreau sã aud zumzetul ãsta al strãzii, frânturi de dialoguri, de gânduri…mulţi nici nu vor sã mai audã…au cãştile bãgate cu tot cu fir în urechi… Oare…
Oare unde se grãbesc toţi?

Oare îşi dau seama cât de ciudaţi îi face graba? Le-aş face poze şi aş pune de-o expoziţie la metrou şi în staţiile de autobuz..
Poate ruşinaţi de grotescul acestei grabe, lumea ar merge mai încet…şi ar avea timp sã se mai uite în jur…la frunze, la ceilalţi…poate ar mai auzi o vorbã, poate ar mai prinde câte un zâmbet..
Poate şi-ar da şi ei seama cã, pânã una-alta, e cea mai frumoasã toamnã din ultimii ani.

FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.

SINDROMUL SARACIEI

Nu suntem saraci de-acum. Adica de vreo doi ani, de cand a rabufnit criza. Nici de cand a venit noua guvernare. Sau ultimul presedinte. Nu suntem saraci nici de cand am facut primul imprumut post-decembrist la FMI.
Ne-am nascut saraci si am ramas cu asta in sange. La marea majoritate, tot ceea ce facem e, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne demonstra, noua insine, ca am scapat de saracie.
Nu intram in restaurante mai de doamne ajuta doar pentru ca nu avem chef sa gatim acasa sau pentru a ne delecta cu anumite specialitati culinare.
Nu cumparam tzoale de firma pentru ca avem gust si stim de e calitatea (hai sa fim seriosi, cred ca mai bine de jumatate nu stiu sa isi dea seama daca oaresce pantofi sunt din piele sau nu – iar de gusturi … ultimile porturi trandy mie, personal, mi se par facute din resturi – dar, nu-i asa, cine a putut vreodata sa opreasca moda; oricum, concluzia e ca faptul ca luam ceva “de firma” ne e suficient.
Nu intram intr-un anume local pentru a ne clati papilele cu un vin bun. Nu ne strangem intr-un pub pentru ca era dor sa mai schimbam o vorba unii cu altii (dovada ca jumatate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de raspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare –n-am putut sa n-o spun p-asta, e un of de-al meu  ).
Nu achizitionam ultratehnologie prin barloguri pentru ca le-am folosi intradevar (ooo, si ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobila, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i asa, sa le respectam dreptul la fericire sau, cum imi place mie sa zic, antrenamentul pentru vesnica si neintristatoarea odihna).
Nu.
Toate acestea sunt pentru a ne demonstra noua ca am scapat de saracie.
O saracie impusa si de faptul ca, si sa fi avut bani, nu prea aveai ce sa cumperi cu ei.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau trei-patru marci de pantofi. Cam tot atatea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau 4-5 soiuri de prajituri in cofetarii. Si doua de suc.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era o aventura sa ai un video in casa.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era super smecherie sa ai o jucarie chinezeasca – iar liniile chinezesti si creioanele cu guma in capat erau o confirmare a unui status de nivel mediu “in lume”.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casa nu pentru a fi batute pe maidan, ci ca o dovada a faptului ca exista!
Pe vremea lui Ceasca era pericol de puscarie daca aveai in casa mai multe alimente decat puteai sa cumperi pe cartela –pustanii de azi nu inteleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” cand Dumnezeu il lasa pe mana Dracului pe unul care, prins in casa cu o suta de kile de ulei a dat vina pe El, motivand ca ii trebuia uleiul pentru candela-. O, Doamne! Cartela aia! Am mancat cea mai crunta bataie din viata mea de la mama cand am pierdut nenorocita aia de cartela! Abia undeva, dupa 20 de ani am inteles cam ce insemna…
Lista ar putea continua mult si bine. In fine…au trecut.
Revolutia a insemnat imediat libertatea de a cumpara. De toate. Orice. Pentru ca se putea!
Si lumea a inceput sa cumpere! Pana la ultimul leu! A fost o mini-dementa atunci: se faceau vizite “hai sa vedem ce si-a mai luat cutareasca…”
Iar noi am crescut cu sindromul asta. Nu pentru ca am fi inteles foarte bine ce se intampla, dar pentru ca asa am vazut la ai nostri.
Nu-mi spuneti ca exista o logica in a-ti lua o plasma in casa sau nu stiu ce gama de electrocasnice in conditiile in care ratele pot sa insemne si jumatate din salariu. Sau, cum spuneam la inceput, in a avea nu-stiu-ce ce sitem audio in conditiile in care atunci cand vrei sa maresti volumul incepe concertul de percutie de tevi, pereti si calorifer. Sau sa iei ceva doar pentru ca “toata lumea are…”
Problema e ca ai nostri copii se ridica, din cauza sindromului astuia al nostru al saraciei, cu un alt sindrom: logic, al avutiei.
Si noi ne uitam la ei si ii bodoganim si ii criticam. Ca nu stiu sa aprecieze banul.
De la cine sa invete asta? De la parintii care au bucataria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mananca de la Mc’Donalds?
==
Sindromul saraciei il simt de fiecare data cand, vrand sa ies la o sticla de vin cu tata intr-un local, “sa ne mai clatim ochii” –sanchi, pentru a-i demonstra ca mi-e bine, ca imi permit sa beau o sticla de vin oras-, il vad reticent si cum incearca sa ma convinga : “Da’ nu mai bine luam DOUA sticle de la chiosc si stam acasa…?”

Imi cer scuze!

(28 martie 2010)

Ieri m-a rugat un prieten sa-i dau „o lopata de ajutor”…ramasese cu o basculanta de pamant in afara curtii, gramada ce trebuia trambalata in ograda pentru indreptarea terenului…ma, de-alea! era de treaba, mai pe scurt.
No! Omul il ajuti cand are nevoie, drept pentru care pe la 11 (ca-l avertizasem ca daca ma scoala cu noaptea-n cap nu deschid usa hogeagului!) eram echipat corespunzator, cu soarele in fata, vantul intre umeri si lopata in mana: eram trei zapaciti, care mai de care obisnuit cu ale lopetzii si roabei (unul ca noi a spus ca nevoia te-nvata!) …si da-i si basculeaza!…pe la un moment dat, au mai venit doi trupeti: un vechi prieten si un amic de-al lui. E, amicul asta s-a pornit plin de entuziasm sa ne ajute! Si ii mergeau picioarele cu roaba de i-am recomandat la un moment dat ca la fiecare intoarcere sa dea o tura in jurul casei, sa mai avem si noi timp sa respiram! Bai fratilor, nu pridideam noi cu umplutul cat alerga iepurasul ala cu roaba!
E, necazul lui a fost ca nu-i tacea gura! de fapt nu ca nu-i tacea gura, dar eu rar am vazut un power-flower atat de sincer in teoriile lui! Ba calcula forta centripeta pentru a optimiza drumul roabei, ba povestea cum mananca el doar din doua in doua zile pentru a nu-si obosi organismul, ba ne explica despre rolul nu stiu carei izolatii, ba cum a murit catelusul lui drag strangulat intre doua butoiae..
Ma, cum eu eram oricum cu bufnitele pe mine, am inceput sa-l faultez aproape la fiecare traznaie de-i iesea pe gura. Dupa ce l-am amenintat si a treia oara ca rup lopata pe el, a inceput sa ma intrebe daca m-a suparat cu ceva…si ca sa nu ma supar, ca daca a zis ceva, nu a zis-o cu intentie si ca deci nu se pune…
Daca eram in toane filosofice si cu vreo doua-trei pahare de vin in plus la bord, ii explicam eu „moartea caprioarei” pe tema asta cu „daca te-am ranit fara sa vreau nu se pune”…
M-am simtit insa dator sa ii explic omului:
– Nu, ma! Nu m-ai suparat cu nimic! Nu am nimic cu tine! Le am io pe ale mele! …si tu te-ai nimerit doar in drum…
Bietul om nu gresise cu nimic. Asa era el. Cu ciudateniile lui, asa cum toti le avem pe-ale noastre.
La faza asta chiar am fost mitocan.
Imi cer scuze!

Noapte cu Bacovia

In targul asta-n care ploua

Sa bem, maestre, un pahar

Si sufletul in seara asta

Hai sa uitam ca ni-i amar.

Hai sa privim o dansatoare

Cu pas salbatec si ciudat

Tot trupul dezgolit iti spune

Ca tot ce-i sfant a lepadat

Si band din vinul tulburat

Vom fluiera ciudata fata

Si ne-om simti in lunga noapte

Mai muritori ca niciodata.

Iar ziua va veni…purtand

Pacatul noptii ce-a trecut

Din barul trist, spre lume-afara

Vom amagi un suflet slut.

Si-n cei din jur noi vom vedea

Barbati care-au baut cu noi

Si-au fluierat femeia ce-si vanduse

Privirii noastre sanii goi.

Si-n orice dama ce si-o trece

Pe-alaturi gandul tulburat

Noi vom vedea o dansatoare

Cu pas salbatec si ciudat…