Arhive pe etichete: românia

Gunoi

Ete-aşa am şi eu, ca mulţi alţii, tot soiul de pãreri şi senzaţii, care mai de care mai aiuristice şi mai ciudate.

Unul din sentimentele astea îl percep când arunc gunoiul: atunci când dau drumul sacului cu resturi pe tubul ghenei, mi se pare cã în casã a aparut o gurã de aer. Mã, da’ nu atunci când iau sacul din coşul lui din bucãtãrie, nu atunci când dau sã ies pe uşã ci atunci când îl aud hodorogind în ghenã.

Ei, acum, ce mi-a venit mie sã vã povestesc de trãznaia asta: acum douã sãptãmâni ies cu câţiva colegi la bere, mã întorc acasã, mã pun la un film, când iaca un telefon de la una din colegele de la care tocmai îmi luasem “la revedere”:

–          Ai auzit? E? Ce zici de asta?

–          Mmm…nu, n-am auzit, cã ştii cã nu mã uit la televizor. Ce s-a întamplat?

–          S-a împuşcat Nãstase!

–          Ei, na! Serios? Aha! He! Mã, ce sã zic? E un început bun!

–          Ce? Adicã?

–          Pãi, încã vreo 4-500 şi o sã fie mai bine!

–          Aaaaa! Hahaha! Stai, mã, cã n-a murit!

–          A? Cum adicã, mã, n-a murit?

–          Pãi, nu! Doar s-a împuşcat!

–          Aha! E clar! Un vânãtor pasionat se împuşcã dar rateazã. Bine! Hai cã mã întorc la filmul meu. Pare cã are o regie mai bunã decât ştirea ta.

Şi gata discuţia. Dincolo de sentimentul de “degeaba” pe care îl aveam dupã ce am terminat convorbirea, mã mai bântuia o senzaţie. Aţi ghicit! Pentru câteva clipe, ideea lui Nãstase mort, înainte de orice altã analizã politicã şi/sau filosoficã, îmi stãrnise exact aceeaşi senzaţie pe care o am când arunc gunoiul: cã în casã a apãrut o gurã de aer proaspãt!

Pot sã-l apreciez pe omul ãsta din punct de vedere al cunoştinţelor sale, al diplomaţiei de care poate da dovadã, dar, pânã una-alta, prin rolul pe care l-a avut în politica româneascã post-decembristã, rãmâne –pentru mine- unul din responsabilii stãrii de fapt de astazi.

Nu spun ca “singurul care…”. Nu spun ca e “cel mai mare din cei care…” dar, pânã una-alta, dincolo de toate calitaţile sale native sau dobândite, pentru mine omul ãsta rãmâne unul din gunoaiele României.

Scrie un comentariu

Din categoria politica, Social

vreo doua vorbe zise cu pumnul

Acesta este un post scris la alegerile „de data trecuta”…dar nu s-a schimbat nimic de atunci. Asa ca doar il readuc in fata ochilor dumneavoastra…

=====

luni, 24 noiembrie 2008
Hai sa revenim un pic la electoralele noastre.
Nu le stiu pe toate, dar putinul pe care-l stiu m-au facut sa plec din politica dupa 2 ani de activitate.
Cine vrea sa stie cate ceva, sa intrebe.
Putem face si un joc pe stilul „stiati ca…”.

De exemplu, ceva usor(alminteri total ilegal). Stiati ca, desi PRIN LEGE presedintii si vicepresedintii sectiilor de votare ar trebui sa fie apolitici, cel putin 50-60% sunt membri de partid ? (indiciu: in nomenclatorul functiilor PSD exista calitatea/functia de „reprezentant in sectia de votare”.
Sau un quizz: cine numeste cel mai repede cinci metode de frauda in sectiile de votare(indiciu: in 90% din sectiile de votare nu se respecta procedura LEGALA de numarare a voturilor)
Cu ce sa mai continuam? Din ciclul „ce pot face/doua maini dibace”, astazi invatzam cum sa transformam un vot valabil intr-unul anulat si cum sa transformi un vot nul intr-unul perfect valabil.
Mai departe: Cultura generala : cine a citit macar o data „Legea votului uninominal, Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului si pentru modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004 privind Statutul alesilor locali, legea nr. 35/2008 ” ?

Sa nu imi spuneti ca inca mai credeti ca exista oameni verticali in partide; daca sunt, sunt inca mici, de fapt inca nu exista.PARTIDUL nu iarta pe nimeni

Sa nu imi spuneti ca inca mai credeti ca exita „ai lor” si „ai nostri”….aveti idee ce troc se face intr-un consiliu local cand se voteaza PUZ-urile?…atunci nu mai exista culori…
iar pentru nivele mai mari, va rog vizitati http://www.aoar.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=12:membrii-aoar&catid=19&Itemid=5

….spuneti-mi, va rog, cate culori politice ati observat in primele 5 secunde.

Dragii mosului: n-are rost…

cat timp nu ne va veni iar marea scarba, sa le spunem vreo doua vorbe cu pumnul, toata vorbaraia asta e degeaba…

Scarba pentru ca desi stiu ca stim cat se poate face bun si frumos in tara asta, desi stiu ca stim cat ne fura, desi stiu ca stim cat de demagocice le sunt grohailelile, inca isi imping nesimtirea spre-nainte…

Poate ca au dreptate..poate nu mai au cum sa dea inapoi…de unii singuri..poate au nevoie de o mana de ajutor..

Un comentariu

Din categoria Social

SINDROMUL SARACIEI

Nu suntem saraci de-acum. Adica de vreo doi ani, de cand a rabufnit criza. Nici de cand a venit noua guvernare. Sau ultimul presedinte. Nu suntem saraci nici de cand am facut primul imprumut post-decembrist la FMI.
Ne-am nascut saraci si am ramas cu asta in sange. La marea majoritate, tot ceea ce facem e, mai mult sau mai putin constient, pentru a ne demonstra, noua insine, ca am scapat de saracie.
Nu intram in restaurante mai de doamne ajuta doar pentru ca nu avem chef sa gatim acasa sau pentru a ne delecta cu anumite specialitati culinare.
Nu cumparam tzoale de firma pentru ca avem gust si stim de e calitatea (hai sa fim seriosi, cred ca mai bine de jumatate nu stiu sa isi dea seama daca oaresce pantofi sunt din piele sau nu – iar de gusturi … ultimile porturi trandy mie, personal, mi se par facute din resturi – dar, nu-i asa, cine a putut vreodata sa opreasca moda:); oricum, concluzia e ca faptul ca luam ceva “de firma” ne e suficient.
Nu intram intr-un anume local pentru a ne clati papilele cu un vin bun. Nu ne strangem intr-un pub pentru ca era dor sa mai schimbam o vorba unii cu altii (dovada ca jumatate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de raspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare –n-am putut sa n-o spun p-asta, e un of de-al meu :) ).
Nu achizitionam ultratehnologie prin barloguri pentru ca le-am folosi intradevar (ooo, si ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobila, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i asa, sa le respectam dreptul la fericire sau, cum imi place mie sa zic, antrenamentul pentru vesnica si neintristatoarea odihna).
Nu.
Toate acestea sunt pentru a ne demonstra noua ca am scapat de saracie.
O saracie impusa si de faptul ca, si sa fi avut bani, nu prea aveai ce sa cumperi cu ei.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau trei-patru marci de pantofi. Cam tot atatea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) erau 4-5 soiuri de prajituri in cofetarii. Si doua de suc.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era o aventura sa ai un video in casa.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) era super smecherie sa ai o jucarie chinezeasca – iar liniile chinezesti si creioanele cu guma in capat erau o confirmare a unui status de nivel mediu “in lume”.
Pe vremea lui Ceasca (ultima decada) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casa nu pentru a fi batute pe maidan, ci ca o dovada a faptului ca exista!
Pe vremea lui Ceasca era pericol de puscarie daca aveai in casa mai multe alimente decat puteai sa cumperi pe cartela –pustanii de azi nu inteleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” cand Dumnezeu il lasa pe mana Dracului pe unul care, prins in casa cu o suta de kile de ulei a dat vina pe El, motivand ca ii trebuia uleiul pentru candela-. O, Doamne! Cartela aia! Am mancat cea mai crunta bataie din viata mea de la mama cand am pierdut nenorocita aia de cartela! Abia undeva, dupa 20 de ani am inteles cam ce insemna…
Lista ar putea continua mult si bine. In fine…au trecut.
Revolutia a insemnat imediat libertatea de a cumpara. De toate. Orice. Pentru ca se putea!
Si lumea a inceput sa cumpere! Pana la ultimul leu! A fost o mini-dementa atunci: se faceau vizite “hai sa vedem ce si-a mai luat cutareasca…”
Iar noi am crescut cu sindromul asta. Nu pentru ca am fi inteles foarte bine ce se intampla, dar pentru ca asa am vazut la ai nostri.
Nu-mi spuneti ca exista o logica in a-ti lua o plasma in casa sau nu stiu ce gama de electrocasnice in conditiile in care ratele pot sa insemne si jumatate din salariu. Sau, cum spuneam la inceput, in a avea nu-stiu-ce ce sitem audio in conditiile in care atunci cand vrei sa maresti volumul incepe concertul de percutie de tevi, pereti si calorifer. Sau sa iei ceva doar pentru ca “toata lumea are…”
Problema e ca ai nostri copii se ridica, din cauza sindromului astuia al nostru al saraciei, cu un alt sindrom: logic, al avutiei.
Si noi ne uitam la ei si ii bodoganim si ii criticam. Ca nu stiu sa aprecieze banul.
De la cine sa invete asta? De la parintii care au bucataria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mananca de la Mc’Donalds?
==
Sindromul saraciei il simt de fiecare data cand, vrand sa ies la o sticla de vin cu tata intr-un local, “sa ne mai clatim ochii” –sanchi, pentru a-i demonstra ca mi-e bine, ca imi permit sa beau o sticla de vin oras-, il vad reticent si cum incearca sa ma convinga : “Da’ nu mai bine luam DOUA sticle de la chiosc si stam acasa…?”

Scrie un comentariu

Din categoria Social

In amintirea prieteniilor frante

Paharul asta de vin e pentru ei: cei care nu mai sunt printre noi.

Aia ai mei.

Langa unii am crescut. Pe altii i-am intalnit pe drum, in anii aceia in care tot ce voiam sa facem era sa crestem. Sa ne  facem “MARI”. Am trecut alaturi de ei prin bune si prin rele. Am batut coclaurile urbei natale…
ne-am dat coate cu ochii la fuste cand ne-au dat si noua tuleielele…
faceam cheta in facultate sa strangem de-o ciorba de salam (ooo..n-am sa uit niciodata cartea de bucate a statului la camin). Ai mei…ca si ai vostri..povesti ca atatea altele.

Multi dintre ei s-au dus.Au plecat pe unde au simtit ca li se deschid drumurile mai bine.

Vali – in Spania – a si-a legat drumurile de o bastinusa si au impreuna o fetita

L-am intrebat ultima oara: “Cum e? e bine?” “- Ma, e mai bine decat la noi”

Gabi – Anglia – insurat si el cu o ucrainianca oachesa. “- Mai vii, ma?” “- La ce, coaie? Pentru ce sa ma chinui?”

Ana – s-a maritat in India si apoi au plecat in America

Sorin – cand s-a intors din excursia din Austria si mi-a spus ca se
apuca sa invete germana, ca el se muta acolo, am crezut ca glumeste

Jordan – mamaaa, cum ne mai stiau atunci muntii…acu’ alearga prin Italia ..are doi baieti si spune ca ii e viata plina.

==

…si lista a continuat  sa creasca

Diana – acum e medic in Anglia
Tibi – il irita dobitocenia nemtilor in ale convietuirii, dar macar in Germania fata lui „o sa aiba o viata buna”
==

E drept, am ramas destui. Suntem inca multi la masa cand ne strangem
sa mai stam la un pahar de vorba. Dar se simt trist scunele goale.

Ne bucuram pentru voi si va dam dreptate.

Mi-e ciuda insa ca asta a fost solutia cea mai buna. Pentru unii singura solutie de a face dracului ceva bun cu viata lor.

Ca am tot lasat tot soiul de jigodii sa ne invarta pe degete, lasandu-ne
sa latram nemultumirea la porti intotdeauna inchise. Apoi a intervenit
resemnarea. “Vii la vot?” “Pentru ce? ..pentru cine?”

Chiar! Cand a incetat sa ne pese?

LOR oricum nu le mai pasa de mult…Dupa mintea mea creatza, aici nu se
mai schimba nimic pana nu se vor ridica din nou spanzuratori.

Intre timp, frate-miu ma tot bate la cap ca a vorbit cu un coleg de-al lui care a plecat cu familia in Australia…

===

Paharul asta de vin e pentru voi si pentru prieteniile noastre frante .

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal, printre oameni, Social

COS DE GUNOI

– Şi? Cum a fost? Ce ai văzut? Aşa-i că e altceva?
Am lăsat ochii în jos şi m-am gândit de unde să încep povestirea. Am “revăzut” casele, drumurile, dealurile, localurile, oamenii… Tot ce reuşisem să văd din Austria în 5 zile. Şi, din tot ce-aş fi putut spune, am zis aşa:
– Băi, să ştii că n-am văzut nimic supracalifragilistic!
Şi aşa şi e.
Drumuri – ca toate drumurile, aşa cum ar trebui sa fie un drum: fără gropi, fără animale moarte la tot pasul, fără buruieni crescând printre crăpături, fără borduri înecate de praful strâns la margini…
Casele – ca toate casele, aşa cum ar trebui sa fie o casa: îngrijite, fără vopsea scorojită pe ziduri şi, în general, respirând a “curat” chiar dacă erau construite în 1600…
Oraşe – ca toate oraşele, aşa cum ar trebui să fie un oraş: curate, cu bănci şi coşuri de gunoi la tot pasul, unde “spaţiu verde” înseamnă “plante” şi nu pământ bătătorit, unde istoria e conservată cu fiecare cărămida, piatra şi ochi de geam al ei şi transformată într-un turism plăcut şi profitabil.

Da, mi-a lipsit foiala Bucureştiului.
Da, simţeam că lipseşte ceva în liniştea ce cădea încă de la primele semne ale serii.
Da, mi s-a părut exagerat când gazda s-a alertat teribil sa nu primească observaţii sau chiar amendă din cauza fumului de la grătar (grătar făcut într-o gradină de vară, la marginea oraşului – grădini făcute şi închiriate de primărie ca oamenii să aibă oaze de “evadare”) .

Dar, revenind la întrebarea prietenului meu, nu am văzut nimic supracalifragilistic. Lucrurile erau făcute pur şi simplu cu simţul răspunderii, bine, practic şi cât se poate de estetic.
Şi oamenii păstrau ceea ce aveau.
Totul era întreţinut şi exploatat.
Nimic deosebit: nu am văzut nimic care sa nu fi poată fi făcut şi aici.
Nici o supertehnologie, nici un efort supraomenesc. Doar normalul, în cea mai simplă şi contemporană definiţie a sa.

Revenind în ţară, am simţit (cum au simţit mulţi din cei ce au fost pe-“afară”) izbitura gunoiului, a delăsării, a nesimţirii şi a nepăsării.
Chiar asta a fost senzaţia: că m-am întors într-un grotesc coş de gunoi.
Ciudat… Până şi animalele ţin curat pe lângă culcuşurile lor…

Un comentariu

Din categoria Social