Vorbeam acu’ ceva vreme cu cineva despre despărţiri, şi mi se povestea despre ceea ce ia cu el cel ce pleacă, despre sufletul amar al celui rămas şi despre golul creat de acea plecare.
Am stat, am mustăcit un pic, apoi am zis aşa:
Da, dezamăgire nu are cum să nu fie. Dar, de luat, când e să plece, celălalt nu are cum să ia altceva decât momentele care i-au fost dedicate. Să le ia, că sunt darurile făcute lui.
Ducă-se!
Sufletul nimănui nu e ceea ce “a fost”. Ceea ce a fost e, până la urmă, un rezultat, iar orice rezultat e supus timpului şi, deci, cu variaţiile de rigoare, tributar efemeritătii.
Sufletul e un continuu creuzet. Iar ce iese din creuzetul acela depinde de ceea ce amesteci în el.
Amestecă-se!
Golul care apare nu e un gol a ceva ce a plecat, ci a ceea ce ai fi vrut să se nască pe mai departe. Dar asta nu înseamnă că te defineşte golul, ci naşterea.
Naşte-ne-vom!
Aşa cred.
Zic şi eu.
mihaipetru 
Să mai zici, că zici frumos, cel puţin mie îmi sună plăcut…
Asa am sa fac, si nu altfel! 🙂
Multumesc pentru vorbele frumoase, Irina!
Tre’ sa recunosc ca am savurat doar inceputul si sfarsitul…de altfel dezamagirile (oricum le-ai privi) raman, la fel si sufletul ologit (fost si ramas), doar ca ambele din cauza a ceea ce ar putea fi…a naimplinirilor, nefacutelor si nenascutelor 😉
P.S. Ai vazut cum sunt batranii? Care mai artagosi, care mai cu lacrima-n coltul ochilor…asta datorita celor de mai sus…viata lucreaza omul precum apele muntii 😉
bre, nu toata lumea-i munte! Unii sunt apa 😀
Foarte frumos spus şi punctat. Ca toate scrierile tale dealtfel. 🙂
Multumiri, domnita aannnna! 🙂
Tare bine prind asemenea laude! 😛