Sentimentul de ură întrece ca frecvenţă sentimentul de iubire, căci nu are nevoie de multe cauze ca să germineze şi să se multiplice. Ura este o stare care îţi dă impresia că ai mereu ceva de făcut – mereu găseşti ceva de urât! E şi asta o chestie!
Iubirea, pe de altă parte, are o anume problematică complexă a conştientizării ei, iar oamenii, cum se feresc sau se tem mereu de ceea ce nu pot înţelege (asta, bineînţeles, când nu cad în cealaltă extremă şi transformă neînţelesul în credinţă/religie), preferă să nu se implice în iubire. De aceea, iubirea “se întâmplă”.
Însă, fără implicarea celui în care a germinat iubirea, dezvoltarea, multiplicarea acesteia este haotică, imprevizibilă şi stă constant şi real sub semnul pieirii.
Cred că această filosofie rezidă, într-o oarecare măsură, şi în pilda Semănătorului…
În loc de concluzie: omul nu alege să urască pentru că asta îi aduce vreun folos mai mare decât dacă ar iubi, ci pur şi simplu pentru că îi e mai la îndemână, mai uşor şi mai pe înţelesul lui să urască decât să iubească.
Aşa cred.
Zic şi eu.
mihaipetru 
Nu stiu. Cred ca ura adevarata e la fel de rara ca iubirea adevarata.
Posibil, nene Manolache. Dar, si asa rare cum sunt sentimentele astea aproape absolute (cand e vorba de oameni, eu unul nu cred sa existe absolutul pur si simplu), cred ca mai des se poate schimba iubirea adevarata in ura decat invers…
Eu citesc cam tot ce-mi cade in mana despre relatii. Cred ca totdeauna este ceva de invatat. Totusi, cel mai mult mi-a placut cartea lui John Gray, barbatii sunt de pe marte, femeile sunt de pe venus. Este frumoasa, practica si plina de umor. Am auzit la radio ca vine si in Romania, ma bate gandul sa merg sa-l vad 🙂