Cam aşa…

Cei care au înotat cred că ştiu…
Se întâmplă să ai o zi aiurea, fără să o conştientizezi de la bun început…sau să crezi prea mult în tine…sau să vrei să treci dincolo de ceea ce ştiai că poţi.
Apa e la fel cum îţi răzbate din amintirile de peste ani: miroase a mâl, a alge şi cumva a rece …cel puţin aşa e apa Dunării.

Până şi vocea ei e cea pe care o ştii: râde parcă înfundat şi-ţi şopteşte repede ceva.

Îţi simţi corpul alungit, alunecând drept. O mişcare simplă, în aparenţă. Ritmică. Şi o bucurie stând a izbucni. A izbândă, a ambiţie… înfunzi în trupul apei palmele cu degetele lipite, le tragi cu sete pe lângă corp şi te umpli de senzaţia aceea de bucurie, de plăcere pe care o sorbi până rămâi fără aer…ca atunci când muşti dintr-o piersică.
Şi, la un moment dat, suflul ţi se adună greu în coşul pieptului… îţi vine a înghiţi, dar nu vrei sa întrerupi ritmul..răsufli adânc, trăgând braţele în mişcări mai ample, mai domoale. Te simţi încet rupt de apă…te simţi greu…. îţi conştientizezi brusc venele bătând în tâmple… te controlezi să nu înghiţi apa. Si, înainte de a te prăbuşi ca într-un abandon, ai o zbatere, o răsucire, o mică înălţare… şi te întorci în “plută”.
Nu mai e nici o luptă.

Îţi auzi respiraţia sacadată, tâmplele încercând să se liniştească…nisipul purtat de apă fâşie, bruind rostogoliri din pântecele malurilor. Simţi oglinda apei întreruptă şi înconjurându-ţi faţa, cautând a se întregi spre cumpăna ochilor şi peste alunecuşul gâtului.
În potolirea acestei oboseli, mai simţi doar soarele. Cei de mal sunt departe şi ai renunţat la ei atunci când te-ai abandonat apei.
Te gândeşti doar – poate cu oareşce grijă – oare unde are să se lepede apa de tine? Cât de departe ai să fii atunci de locul de unde ai plecat?

Şi din liniştea aceasta trudită, împletită haotic cu frânturi de gânduri, simţi că ţi s-au adunat puterile pentru a te răsuci iarăşi.. şi îţi întorci zbaterea din nou înspre apă şi-ţi înfigi braţele în trupul ei cu sete, cu poftă..ca atunci când muşti dintr-o piersică….

Cam aşa…