Aceeaşi muzicã

O altã experienţã. Interesantã, bineînţeles. De la vârsta asta nu avem cum sã avem altfel de experienţe.

Vorbele celorlalţi. N-au cum sã nu fie. Mai ales alea cum cã “o sã iasã soarele şi pe strada ta”.

Gânduri. Logic! Adicã eu, acelaşi idiot dintotdeauna, gândindu-mã cum de s-a întâmplat aşa. Nu mai conteazã cum “aşa”. Conteazã cã iar am durerea aceea visceralã, cumva dulceagã (n-am sã înteleg niciodatã senzaţia asta de dulce) care îmi dã de veste cã iar am pierdut.

În aste din urmã nopţi, între bolmãjeli de om delirând (încercând sã recreez felul în care ieşea din gura ei cuvântul “Puf!” când mã alinta, rostogolind “u”-ul încât “Puf!”-ul devenea “Puof!”) am stat şi le-am pritocit pe toate câte s-au întamplat. Şi bune, şi rele.

Nu mã bat cu pumnu-n piept cã am înţeles cum a fost. Cã unele lucruri aşa sunt menite sã rãmânã, neînţelese.  Deh, tot soiul de mecanisme şi funcţionalitãţi. Da’, iaca, ceva tot a rãzbit prin ţestul meu mediocru( da, îmi recunosc non-genialitatea): când ãia doi sunt diferiţi ( ãia de se bat cu pumnu’n piept cum cã se iubesc şi se implicã unul mai abitir ca celãlalt) şi pe diferenţa aia unul încearcã sã-l schimbe pe celãlalt, apãi stai sã vezi cum face ãlãlalt când simte mişcarea! Da, am auzit vorba aia cum cã “atunci când iubeşti sacrifici tot”…dar se pare cã instinctul ãla de conservare e totuşi pe baricade. Şi zvâcneşte când simte cã ceva esenţial se duce aşa, spre pieire, ca un prizonier pe scândura de pe corabia piraţilor. Acum, na! Fiecare cu esenţialul lui. Evident cã esenţialul unuia se întâmplã des sã fie non-valoarea celuilalt. Dar asta, dragii moşului, e altã poveste.

Într-un final, mai devreme sau mai târziu, de exemplu, unul îşi târâie ce-a mai rãmas din el spre bârlog, bolmãjind în rãstimpuri, ca un om nebun, ceva fãrã sens, care sunã cumva a “puof…”

Un soi de concluzie?

E greu, e foarte greu când ãia doi nu ascultã aceeaşi muzicã.