golul

..n-am simtit cand stransoarea incepuse sa doara…era doar sentimentul innecator de lipsa..si golul ala urla sa fie umplut…si eu inca strangeam, cu disperarea innecatului care se zbate sa prinda din nou o gura de aer.. nu simtisem cum stransoarea aceea trecuse dincolo de piele si isi croia drum sigur printre muschi, printre oase, intr-o incercare nepamanteasca de a contopi acel ceva pe care il simtisem pana nu demult cand palpaind a resemnare, cand zbatandu-se ca din fata unei morti impotriva firii..si care acum simtise ca putea, din nou, sa traiasca…sa respire…
intr-un mod tampit, uitase sa respire: musca aerul, si in muscatura aceea nu observase ca buzele tale se insangerasera…nici glasul parca nu mai stia sa mangaie… grabit, incepuse sa ceara, sa zvarcoleasca vorbele ceva intre a cersi si a porunci…
Abia cand zvacnetul tau de ciuta speriata a dat glas de sperietura, am inteles ca acel ceva din mine trebuia sa se domoleasca..si am dat porunca bratelor sa-si inmoaie stramtoarea, si narilor sa se potoleasca si sa caute amintirea vremurilor cand stiau sa adulmece…
si golul meu s-a retras dintre venele tale mustind a viata si a ramas asa..asteptand,  sa vada daca va mai avea puterea sa aibe rabdare sa ia drumul, firesc, de la capat.