Rosturi

Iar au ruginit castanii. Dar ei nu se supãrã. Nici mãcar nu ofteazã. Nu gem.

Dintre frunzele tot mai rare se iţesc crengi uscate. Şi mai vechi dar şi altele decât cele de anul trecut. Dar ei nu regretã. Doar crengile acelea, uscate, mai scârţie, aşa, a poveste.

Şi, încet-încet, or sã cadã şi castanele. Una câte una, toate. Tot rodul lor. Dar ei nu se tânguie.

Castanii ştiu cã la anul vor înverzi alte frunze, vor porni, poate, şi ramuri noi şi sigur alte flori se vor transforma în rod.

Şi tac.

N-are rost sã te superi pe ce e menit sã cadã, sã regreţi ceea ce s-a uscat cum nu e rost sã te tângui dupã ceea ce te-a pãrãsit pentru a-şi împlini rostul sãu.

E firesc sã fii împãcat când înţelegi rostul firii şi rostuirea vieţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…