O poveste parcă pentru toţi

…file de jurnal

==

18 ianuarie 2009

Aceasta nu e povestea mea.
Eram în anii studenţiei şi, intrând în camera de cămin, l-am văzut pe fratellino abătut, cu gândurile de-aiurea… mâncase ceva, dar nu dovedise tot şi resturile zăceau la fel, parcă fără noimă, în farfuria împinsă fără chef. Nu prea i se întâmpla des să îl pocnească starea asta şi întotdeauna în spate era o poveste ori idiot de ridicolă ori ciudată până la absurd…
Am schimbat două vorbe, l-am luat uşor, pe ocolite, să mă asigur că nu e vorba de vreun alt examen picat -deşi tristeţele astea îi treceau repede- dar nu am luat taurul de coarne… l-am zgândărat doar niţel, cât să ştie că dacă are chef să vorbească, sunt acolo să îl ascult.
„Auzi ce mi s-a întâmplat azi! ” a izbucnit la un moment dat.
„Mă întorceam cu Vali (unul din colegii de cameră) de la Cristi, din Tei (noi stăteam în Regie)… Şi în autobuz, na! cum facem noi de obicei: vorbeam tare, mai un banc, ba ne mai aduceam aminte de vreo tâmpenie, mai bârfeam de vreo tipă, mai făceam caterincă de oamenii din jur…E! Noi stăteam pe scaunele din faţă, că ştii că acolo 282 e destul de gol… şi la un moment dat urcă un bătrânel. Am vrut să-i dau locul, dar n-a vrut sa stea jos. Noi am continuat cu ale noastre…
Moşuleţul rămăsese acolo, lângă scaunele nostre. L-am observat ca uneori zâmbea, ştii, la ceea ce debitam.
Şi la un moment dat intră în vorbă cu noi. Ne-a întrebat unde suntem studenţi… Că îşi aduce şi el aminte cum era înainte… câte tâmpenii nu făcuse şi el cu gaşca lui… că aşa e tinereţea… şi că e frumos că e aşa, cu râsete… cu prieteni… că el tocmai venea de la înmormântarea ultimului lui prieten…rămăsese ultimul… chiar se gândea ce o să facă de acum. Dar ne-a văzut pe noi şi s-a mai bucurat un pic, că şi-a mai adus aminte…
Băi, Mihai, parcă nu mai venea odată staţia noastră…ne dărâmase povestea lui că nu mai ştiam ce să mai zicem… l-am salutat şi am coborât la un moment dat, că nu mai puteam…
Nu ştiu… numai la asta mă gândesc de-atunci… nu mai am chef de nimic” .
Ce să mai zic? S-a dus ciorilor toată ziua aceea, cât mai rămăsese din ea…am băut ceva bere şi am fumat în tăcere.
Ceva însă ne-a zis că greşim aşa… Ne-am ridicat de pe scaune, brusc.
„Hai la ai noştri!”