9 iulie 2012

Da, asta e! Ziua în care iatã, recunosc oficial cã am îmbãtrânit.

Mã alintam eu de ceva vreme cu vorbele astea, dar nu credeam în ele. Vorbeam de “bãtrâneţe” încercând sã las loc interpretãrii de “experienţã”.

Azi însã, nu este vorba despre nici o “experienţã”, despre nici o “înţelepciune”.

Pur şi simplu am adunat mai multe fapte, le-am pus cap la cap şi cam ãsta e rezultatul: trebuie sa mã obişnuiesc cu ideea cã am îmbãtrânit.

Pentru cã, iatã, încep sã îmi fac planuri, sã mã organizez şi mã enervez când planurile nu sunt respectate şi mã simt plin de o bucurie bonomã când vãd lucrurile fãcute aşa cum le-am gândit iniţial – fie cã vorba şi doar de cãlcatul unei cãmaşi sau de curãţarea filtrului din acvariu.

Încep sã îmbãtrânesc pentru cã nu mai am chef sã mã duc într-un club. Nu cã aş fi fost eu marele clubber în tinereţile mele, dar înainte, când nu mã duceam, nu mã duceam pentru ca nu-mi plãcea muzica sau pentru cã n-aveam bani. Acum am bani şi pot gasi lejer un club cu muzicã fainã, dar nu mai am chef.

Semn de îmbãtrânire, apropos de cluburi, e şi faptul cã se cam face anul de când nu a mai fost nici o petrecere în Azil. Şi nu doar în Azil: cam toate zilele de naştere sãrbãtorite în gaşcã au însemnat strângerea într-o sufragerie unde jumãtate vorbeau footbal sau politicã iar cealaltã jumãtate se uita la “românii au talent”.

Mai pun şi firele albe – tot mai multe…şi crizele de lombago – fustrante şi tot mai dese.

Şi mai ales, pun la socotealã felul în care mã salutã oamenii. Cei din jur. Mulţimea, acest imparţial judecãtor: puştii de 5-6 ani nu îmi mai spun “bunã-ziua!”. Acum puştii de 5-6 ani îmi spun “sãrut-mâna!”,  adolescenţii mã salutã sincer cu “bunã-ziua!” iar cei de peste 50 de ani îmi spun, complice, “sã trãiţi!”.

Mai sunt şi altele, pe care le simt prea amare ca sã nu le ţin doar pentru mine.

Aşa cã, iatã, astãzi, 9 iulie 2012 am conştientizat şi recunosc cã încep sã îmbãtrânesc.

Apãi, dragii moşului…