De vai şi aoleu (despre fustrãri)

Primul gând clar e cã nu pot  învinovãţi pe nimeni. Şi n-a fost chiar uşor sã primesc gândul ãsta. Şi asta, simplu, pentru cã eram obişnuit sã îmi caut scuze. Pretexte.

Sigur am învinovãţit şi pe alţii pânã la momentul pe care am sã-l invoc în rândurile ce urmeazã, dar punctul care a declanşat totul a fost acela în care l-am învinovãţit pe tata.

Pânã la momentul acela mi se pare însã corect sa trec mãcar in fugã şi peste celelalte victime ale refulãrii neputinţelor şi neîmplinirilor mele. Şi aproape sigur (atât de sigur cât mã pot baza pe memoria mea selectivã), prima care a stat în drumul vorbelor mele grele a fost mama. Nu din cauzã cã ar fi fost o fãpturã slabã ci, din contrã, pentru cã în vremea adolescenţei mele abia pârguite, mama era simbolul autoritãţii palpabile, omniprezente şi vindicative. Şi, din nou surprinzãtor, prima “victorie” în faţa acestei autoritãţi nu a fost una a cuvintelor –urmare a vreunui duel al ideilor- ci una brutã, fizicã. Aveam 15 ani -cred- când i-am oprit mâna ce voia sã cadã a pedeapsã asupra mea, urmare a nu-mai-stiu-ce trãznaie fãptuitã. Am fost amândoi surprinşi. Odatã momentul consumat, dupã o normalã periodã bântuitã de tensiune, relaţia cu mama s-a schimbat destul de radical, într-un timp relativ scurt, devenind una de sincerã prietenie. Crescusem, cum s-ar zice. Şi ãsta pãrea a fi unul din bonusurile maturitãţii.

Dar, cum prieteniile se bazeazã pe sinceritate (cel puţin în mintea mea, aşa cum a tot fost dãltuitã de poveştile citite în vreme) odatã cu aceastã prietenie au început sã aparã şi reproşurile…

Au fost apoi prietenii la rând, pe umerii cãrora am lãsat lipsa de interes în a mã înţelege în momentele mele de non-conformism.

Abia târziu – poate prea târziu – am început sã plãmãdesc reproşuri cãtre fratele meu.

Despre vorbele aruncate între faldurile sentimentelor de iubire nu voi face aici nici un alt comentariu în afara celui cã au existat şi ele.

Şi totuşi, aceste momente (aprige aproape de fiecare datã, mai ales prin spontaneitate) nu au reuşit sa marcheze nici un pic de “altceva” în afara consolidarii ideii cã “eu aveam dreptate” iar cei care nu erau de acord cu mine “nu mã înţelegeau”.

Pânã la tata.

Eram la parastasul unuia dintre unchi, familia rãmãsese ultima în casã pentru a “omeni” amintirea celui abia plecat dintre noi printre brazde şi, într-o polemicã pe care doar astfel de momente aparent nepotrivite şi prea multele pahare de vin golite puteau sã o stârneascã,  m-am trezit aruncându-i tatei în faţã vina cã nu ne-a sprijinit pasiunile noastre. Cã de aceea s-a strâmbat gâtul ghitarei, stând nefolositã undeva între şifonier şi fereastrã iar eu n-am învãţat niciodatã douã note amãrâte, cã n-am practicat niciodatã un sport la modul serios, cã…şi am mai înşirat câteva. Durerea tatei în momentele acelea a fost la fel cum i-a fost mai mereu iubirea pentru noi: puternicã, dar aproape mutã. Aveam sã constientizez asta însã ceva mai târziu. Atunci doar am simţit-o, fãrã a-i cunoaste cu adevãrat marginile, intuind-o în cuvintele care parcã nici n-au fost rostite, ci doar curse din ochii lui albaştri: “ – Dar nici nu v-am interzis niciodatã nimic”. Era durerea celui care se vedea înfierat deşi era convins de nevinovãţia sa. Iar eu, în înflãcãrarea mea necumpãtatã, am mai repezit o “palmã”: “- Nu te-am auzit nici mãcar o datã spunând cã eşti mândru de mine!”. De data asta durerea tatei n-a mai cunoscut cuvinte…aşa cum se întâmplã, cred, când un pãrinte ajunge la judecata copilului sãu.

Imaginea aceasta a tatei, cu privirea plecatã, cu umerii cãzuţi şi palmele împreunate pe genunchi avea sa-mi rãmânã de atunci in minte…şi icoana aceasta a penitenţei avea sa rãzbata şi sã stârneascã în mine aprige procese de conştiinţã. Nu atunci, ci de atunci, neoprindu-se încã.

Şi iaca-aşa, dragii moşului, în anii ce-au trecut de-atunci, greu (chiar greu) mi-am demontat paravanele în spatele cãrora mi-am ascuns atâta amar de vreme fustrãrile.

Nu e nimeni de vinã cã nu s-a lipit nici un hobby de mine: pur şi simplu nu sunt genul de autodidact. N-am sã învãţ nici sã cânt la ghitarã şi nici n-am sã ma apuc de vreun sport decât dacã are sã fie cineva sa tragã de mine. Dacã vreau sa învãţ ceva, va trebui sã-mi caut dascãl.

Nu e vina nimãnui cã nu-mi sunt acceptate ciudãţeniile. Pânã la urmã, e în firea oricarui animal sã se înhãiteze cu cei ce aseamãnã la vorbã şi la port. Trebuie doar sã gasesc punctele comune şi sã accept cã ele sunt cele ce mã leagã cu un grup sau altul.

Nu m-am plafonat la muncã ci am încetat sã caut sau sã vreau mai mult. Şi, nemaistudiind, nici nu o sã se întâmple nimic în direcţia asta: e plinã lumea de mediocri. Dacã voi dori mai mult, va trebui sã-mi pun mintea la contribuţie şi sã-mi scot neuronii din lâncezealã.

Şi tot aşa…

Chiar a fost lung şi greoi drumul pânã în punctul ãsta. Dar nu asta ma apasã. E vorba cã parcã se zburleşte un pic pielea pe mine când imi dau seama ca încã mai e drum de bãtut… “iar timpul nu mai are rãbdare”

Cã de la timpul ãsta tot mai nerãbdãtor m-am apucat sã şi scriu rândurile astea: poate or sa ajute pe unii care încã mai cred cã alţii sunt de vinã pentru ceea ce li se întâmplã.