Mai avem vagi urme.
dar…
Ne înrãim cu fiecare vis care ni se depãrteazã în loc sã-l simţim mai aproape în anii care par cã se grãbesc din ce în ce mai repede sã treacã.
Ne blazãm, obosind sã mai fim principiali într-o lume în care doar nesimţirea pare cã aduce fericire şi bunãstare.
Ne otrãvim cu fiecare fustrare cãreia îi lãsãm loc în noi, obosiţi sã mai credem mãcar cã existã un rost al lucrurilor care se întâmplã parcã tot în ciuda a ceea ce ştiam cã e bun, frumos şi firesc.
Ne şablonãm, imitând rãutatea pe care o respirãm în fiecare zi în autobuze şi tramvaie în drum spre un loc de muncã pe care îl apreciem doar prin simplul fapt cã existã.
Ne e lene sã fim noi înşine, comod îmbrãcându-ne şi confundându-ne cu sunetele, formele şi culorile abil infiltrate în vieţile noastre prin tehnici de marketing.
Prieteni, hai sã ne mai amintim şi de noi.
Aşa cum eram când am plecat la drum.