Un foc mare şi o apă adâncă

“eu” nu voi fi niciodată “tu”. Cum “tu” nu vei fi niciodată “eu”. Noi nu suntem “din aceia”. Mitul androginului nu a fost să fie şi povestea noastră. Da, poate ne-am fi dorit să nu se fi întâmplat aşa. Sigur am crescut visând altfel. Cum că vom întâlni pe cineva care va deveni “eu”, respectiv “tu” iar eu şi, bineînţeles, tu, vom fi devenit ”noi”, un întreg cu “ea” şi, bineînţeles, cu “el”.

Dar n-a fost să ne fie aşa. Eu voi rămâne “eu”. Şi da, tu vei rămâne “tu”. Aşa cum focul rămâne foc şi apa rămâne apă. Şi aşa cum prea puţină apă va lăsa focul să rămână foc iar un potop va şterge focul până la amintirea sterilă a unei mâini de tăciuni reci, nu ştiu, chiar nu ştiu ce se va întâmpla cu noi.

Asta nu înseamnă că nu putem avea o poveste.

Chiar aşa!

Poate fi chiar o poveste frumoasă. Nu ştiu cum, dar aşa simt.

Uite, uite cât de frumos poate să sune o poveste care începe aşa:

“A fost odată ca niciodată un foc mare şi o apă adâncă…”

Amintire cu un acordeon

Tramvaiul ţãcãnea monoton, bifând înfundat fiecare legãturã dintre şine. Nu foarte rapid. Îi aducea aminte de trenurile “personal” din anii studenţiei. Era cald, ca atunci. Îşi aducea aminte de drumul din ultima varã, de dupã licenţã, când cãlãtorise cu fundul pe scãri, rezemat pe spate în genunchii Ei. Nu era un teribilist, dar simţise cã drumul acela era cumva “altfel”. Avea senzaţia cã lucrurile aveau sã prindã un contur aparte din acel moment încolo. Cã era ultimul moment de libertate purã. Cã de atunci încolo lucrurile aveau sã se aşeze pe un altfel de fãgaş. Mai matur. Mai linistit. Cuminte, dar împlinit. Timpul ce avea sã curgã urma sã-I demonstreze cã se înşela. Destul de crunt. Eh, dacã toţi le-ar şti pe toate de dinainte…

Oftã, cumva. Într-un fel de “pfff!” care îi atrase atenţia Ei. Altã Ea. Nu rãspunse întrebãrii nerostite din ochii Ei. N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt. Din simplul fapt cã nu avea rãbdare. O iubea şi tocmai pentru cã o iubea îl durea orice moment pe care Ea nu doar ca nu îl împãrtãşea cu El, dar îi şi dãdea de înţeles cã Ei îi era cam perpendicular cum simţea El clipa. Sau subiectul, dupã caz. Iubea durând, ca un adolescent.

Tramvaiul se pusese din nou în mişcare şi, pânã sã se lãmureascã cãrui vagabond îi era adresatã grimasa Ei (avea o extraordinarã repulsie pentru tot ce însemna “murdar”), auzi acordeonul. Întoarse capul cu un început de zâmbet. Vãzu puştoaica şi zâmbetul deveni mai puternic, desenându-se ferm sub bolta mustãţii. O ştia de mult. Aveau o “poveste”.

…

Trecuserã aproape 7 ani de-atunci. Ea nu era nici mãcar “puştoaicã”. O ţigãncuşã nu cu mult mai mare decat acordeonul ancorat de umeri. Sã fi avut…cât? 7-8 ani, probabil. Murdãricã, dar nu soioasã ca alţi cerşetori. Avea un defect la gamba piciorului, evidenţiat de cracul pantalonului suflecat ostentativ pânã peste genunchi. Ochii nu implorau, dar nu erau nici nu erau flegmatici. Nici nu priveau in gol. Afişau un fel de seriozitate blazatã, ca aceea a omului care se duce la muncã. Mulţumea muţeste, dintr-o înclinare scurtã a capului, fiecãrui cãlãtor care lãsa sã cadã câte un ban în sticla de plastic tãiatã cât sa slujeascã de “cutie a milei”, agãţatã cu o sârma de o margine a acordeonului. Fãcuse deja un dus-întors prin tramvai şi se oprise in faţa Lui. Aşa se nimerise. Se ţinea cu o mânã de o barã, aşteptând staţia.

Se uita la ea aşa cum obisnuia sã facã pe vremea aceea, când încã se uita fascinat la oameni. Era ciudat cu aceste introspecţii ale Lui. Ţigãncuşa îi simţise şi ea privirea şi clipea nedumeritã.

–          Ştii “Valurile Dunarii”?

Întrebarea venise pur şi simplu. Sunetele acordeonului stârniserã, pare-se, ceva amintiri. Sau poate a vrut sã iasã dintr-un moment penibil, simţindu-se vinovat cã El era cel care îl crease. Poate amândouã…

O înclinare scurtã din cap şi degetele începurã sã alunece din nou pe clape.

–          Uite, mã, cã ştie Strauss!

–          Ce zici, frate? Meserie!

Trei adolescenţi se hãhãiau la ţigãncuşã

Ea se opri şi catadicsi sã la arunce o privire cât sã-i corecteze:

–          Iosif Ivanovici!

Era rândul Lui sã râdã!

–          Bravo! Aşa e!

Râdea în hohote, fãcându-i pe cei trei sã se simtã stânjeniţi. Ochii cãprui ai ţigãncuşei jubilau. Era victoria ei. O merita.

I-a strecurat o bancnota de 5 lei şi a coborât, chicotind încã.

…

Ţigãncuşa crescuse. Se simţea domnişoarã şi voia sã arate asta, dar “meseria” nu prea îi dãdea voie: pãrul pieptãnat se oprea ciudat pe umerii strâmbaţi de greutatea acordeonului, o braţarã de argint subţire pãrea cã nu-şi gãsise cel mai potrivit loc pe mâna musculoasã, puternicã iar unghiile date cu ojã roşie pãreau groteşti în şlapii ce încãlţau picioarele murdare de praful Bucureştiului.

Când a trecut pe lângã El, a oprit-o, punându-i o mânã pe umãr a lasat sa cadã o bancnotã în sticla de plastic tãiatã cât sã slujeascã de “cutie a milei”.

–          Mai ştii “Valurile Dunarii”?

Ochii cãprui pãreau cã jubileazã. Poate doar i se pãruse Lui. Sau aşa i-a plãcut Lui sã creadã.

Şi a stat şi a ascultat, deşi Ea îl scuturase energic de mânã, sã lase “mizeria” în pace.

Când au coborât, Ea era enervatã:

–          Ce-a fost faza aia?

A dat din umeri şi-atât.

N-avea rost sã înceapã o poveste pe care nu l-ar fi lãsat oricum sã o ducã pânã la capãt

Simplu, de-aiurea…

În coşul pieptului se-adunã

Şi coji de nuci

Şi miez de lunã

Şi-aşa arunc în strada plinã

Ori şchioapãt bleg

Ori trambulinã

Lumea zâmbeşte şi învaţã

Cum azi eşti domn

Din ieri – paiaţã

Dar când va înţelege oare

Cã azi iubeşti

Şi mâine doare?

…..

Poveşti cu îngeri de pe stradã:

Doar unii cântã,

Mulţi au spadã…

FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.