FÃRÃ CRÃCIUN

…pe vremea mea Moş Crãciun nu era Moş Crãciun…era Moş Gerilã….
şi bradul era brad, pe vremea aceea, nu sârme şi plastic…
şi împodobitul bradului împreunã cu mama avea ceva magic…
şi din toatã sãrãcia aia lucie, de-mi lãsã pânã în ziua de azi sechele (de câte ori simt miros de portocale desfãcute, pentru mine se face brusc decembre), mã bucuram de-mi ieşea sufletul prin flanelã la maioul, şosetele şi creioanele chinezeşti cu gumã de şters în capãt, de le gãseam a doua zi în punga de sub brad….
nu a fost nevoie sã-mi spunã ai mei cã “Moşul nu existã” – înţelesesem singur dupã portocalele din pungã, pe care le recunoşteam, cãci dupã cele 2-3 zile de aşteptare la cozi, în drumul spre casã le învârteam, le miroseam, le studiam pânã le învãţam fiece striaţie-

Dar Casa atunci, în zilele acelea, se schimba cu totul..respira altfel…
respira a brad
respira a coajã de portocalã
respira a salatã beuf şi a vinete cu maionezã
respira a albã ca zãpada, a negrese şi a cozonaci
respira a zãpada cãzuta de pe bocancii noştri, când ne repezeam direct spre brad, sã vedem dacã nu cumva de data asta cadourile veniserã înainte de termen
respira a bunãtate şi a bunãtãţuri

şi ochii mamei luceau altfel, cu toatã trebãluiala şi organizarea pe care se strãduia sã o ţinã în frâu…
şi mustaţa tatei lucea altfel, cu un altfel de zâmbet
şi noi ne simţeam altfel atunci, în zilele acelea, de parcã nu avea cum sã ni se întample nimic rãu!
===
nu ştiu unde şi când, dar pentru mine Crãciunul a murit. Nu încercaţi sã-mi spuneti “lasã, cã , la un moment dat, o sã fie iarãşi la fel”. Şi nici “vei gãsi altã bucurie, mai maturã”. Nu am nevoie de consolari. Pentru mine e mort şi-atât.
Are ceva de-a face -poate- şi cu transformarea bucuriei de a dãrui şi de a primi în simplã statisticã: de la cine, ce, de la ce firmã şi cât de scump.
Are ceva de-a face -poate- şi cu ipocrizia bisericii (pe care o resimt din ce în ce mai acerb…)
Are ceva de-a face -poate- şi cu noi plecând de-acasã.

Acum, în decembrie Casa nu mai respirã a brad..şi nici a cozonac…şi nici a zãpadã.
Truda mamei nu o mai vãd…o gãsesc gata ispravitã, cu marturie în ochii obosiţi ai mamei.
Mustaţa tatei zâmbeşte pentru cã mãcar de Crãciun am reuşit sã mai ajungem pe-Acasã.