Arhive pe etichete: poezie

SUPRAREALISM

Iar stãteam cu gândurile de-aiurea, coatele sprijinite de marginea balconului noii reşedinţe (pentru care am pãrãsit Azilul în toamna anului trecut), mãsurând cu ochii de-a stânga şi de-a dreapta strada Braşov, aşa cum se lãsa plouatã în aceastã primã duminicã de mai. Fumam, bineînţeles. Dar, pânã la urmã, ce conteazã unde eram şi ce fãceam pânã Atunci? Poate doar aşa, cât sã am eu impresia cã prin aceste amãnunte vã aduc un pic mai aproape, destul de aproape încât, dacã aţi fi fost atenţi, aţi fi vazut şi voi.

Nu vã închipuiţi cã aş fi vãzut cine ştie ce grozãvie: doar strada Braşov, plouatã. A, şi maşini care treceau peste ea. Şi peste stradã şi peste apã. Şi, trecând, lãsau în urmã fuioare spumate, mici valuri şi fireşti, dar totuşi frumoase, întrupãri din apã ale curenţilor ce luau naştere în urma “hergheliilor cailor putere” (cine vrea sã ştie ce-i cu aceastã expresie, sã-l întrebe pe Aiuraşu, cã e povestea lui  🙂  ).

În tot griul ãla, oricât de deplasatã ar pãrea comparaţia, maşinile trecând peste degetul acela de apã mi-au adus aminte de bãrcile care brãzdau Dunãrea, Acasã. Dar nu despre comparaţia asta oarecum exageratã voiam sã vã vorbesc. De fapt ãsta e doar începutul. Imediat dupã ce comparaţia mi s-a conturat în minte, urmãtorul gând a fost “cum ar suna o poezie despre maşini trecând pe strada plouatã precum şalupele brãzdând un fluviu?”. Şi, de-aici, alte gânduri: aa…chiar aşa! Cum ciorilor mai sunã poezia vieţii anilor 2000? Ştiu câte ceva despre poezia ultimilor doua secole şi carele şi cãruţele cu boii şi caii lor apãreau atât de firesc din vârful peniţei încât carele şi cãruţele cu boii şi caii lor deveneau parte din definiţia poeziei. La fel coasa şi secera, la fel ciocanul şi nicovala. Toate vorbeau despre frumuseţea boemã sau despre frãmântãrile cotidiene ale vieţii la fel cum tunurile şi puştile cu bombele şi gloanţele şi baionetele lor porneau discurs înflãcãrat despre jertfe, despre zbateri de sentimente înalte şi de nãzuinţe. Uite-aşa mi-am dat seama cã nu mi-au mai cãzut în faţa ochilor poezii ale zilelor de azi. Nu îmi aduc aminte sã fi citit versificãri ale vieţii de astãzi. Sã fie oare pentru cã tehnologia care defineşte atât de predominant acest “azi” nu poate fi învelitã în haina poeziei? Eu cam aici cred cã-i baiul. Cãci am cãutat pricinã şi oamenilor. Dar nu! Sensibilitatea lor am gãsit-o acolo unde a fost parcã din totdeauna, rãzbind peste multe nimicuri şi înjosiri care poate ar fi trebuit sã o îngenuncheze. Am gãsit-o în introspecţiile lui nea’ Manolache, tãind ca un bisturiu în cangrena nimicniciilor, am gãsit-o în fotografiile lui Aiuraşu care se încântã ca un copil pentru fiecare instantaneu surprins în aşa fel încât sã exprime 1000 de cuvinte, am gãsit-o în pamfletele lui Robert, care a ales ironia ca armã împotriva prostiei. Şi nu doar la ei, nu doar la “ai mei”. Am gãsit-o la Nicolae Ariton, pentru care istoria înseamnã pasiune, am gãsit-o în plãcerea cu care Ruxi rãsfoieşte printre ipostazele celor din împrejurul ei, am gãsi-o în baricadele şi stindardele ideilor de “bun” şi de “bine” pe care le-a ridicat adolescenţa Dianei. Şi nu doar la ei.

Nu, nu sensibilitatea noastrã e problema.

Nu încã.

De-aceea zic eu, dragii moşului, cã la cele cu care ne înconjuram în ideea de “evoluţie” trebuie sã fie problema (zisei eu, butonând tastele calculatorului, de unde, odatã sãvârşite aceste gânduri, le voi lansa în lumea virtualã a Internetului). Nu am sã scriu mult, pentru cã s-a tot scris pe subiectul ãsta şi nu vreau sã plictisesc. Dar eu aşa vãd: cum cã ne izolãm (fiecare trage tot mai mult spre casa lui, case transformate cumva în temple, în care doar cei puţini aleşi sunt invitaţi), cum cã interacţiunea se mutã tot mai mult în mediul virtual, cum cã vocabularul fiecãruia sãrãceşte pe zi ce trece (urmare tocmai a interacţiunilor tot mai schiţate, telegrafiate), cum cã ideea de “fericire”, de “viaţã împlinitã” are tot mai total legãturã cu zona materialã şi nu cu cea spiritualã (of, unde sunteţi voi, Filemon şi Baucis?)

Aşa simt eu: cã urmând drumul ãsta, nu peste multã vreme, oameni ca nea’ Manolache, ca Aiuraşu, ca Robert, ca Nicolae Ariton, ca Ruxi, ca Diana nu vor mai fi exponenţi ai sensibilitãţii contemporane ci doar o mânã de paria.

Urmând drumul ãsta, vom înlocui cu totul caracteristica de “utilitate” a tehnologiei cu atributul de “necesitate” şi, în abstracta realitate de jur-împrejur vom constata atunci cã am demitizat poezia.

Vom citi cum îşi versifica Charles Bukowski masturbarea în parcarea unui mall şi vom ajunge la concluzia lui: “poezia a fost mereu un produs fals. A fost fals şi supraestimat de-a lungul a mii de ani. E prea delicatã. E prea preţioasã. E o grãmadã de rahat. Aproape toatã poezia lumii e bunã de aruncat la gunoi”

Poezia e prima victimã a acestei evoluţii.

Aşa cred.

Zic şi eu…

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria eu, fustrari, jurnal, Social

Poveste despre „AZI”

Se-apropia sa bata iar ceasul de pacate
Uitat inca de altii, neregasit de mine
Ma pregateam sa plec din nou ca dupa Graal
Sa mai dezgrop din vechi o alta amintire

Prin frunze plopii lenesi jucau lumini uscate
De-aiurea adunate de prin feresti tarzii
Vibrand ca nerabdarea a celui ce asteapta
O umbra-n noaptea lunga a strazilor pustii

Ma stanjenea tacerea din gandurile mele
Chemarile ce sec mureau fara urmari
De parca dinspre mine se tot nastea nimicul
Si se cerea plecarea pe alte noi carari

Se cheama ca pleca-voi, asa cum am mai fost
Pe-un drum ce s-o intinde spre umbra altori seri
Platind o datorie ce-o am ca orisicare:
De-a nu trai un “azi” din zilele de ieri.

Scrie un comentariu

Din categoria eu, in_vino_veritas, printre oameni, versuri