Mi-a venit ideea prin oraş, la un joc de biliard. Undeva, pe un colţ de canapea, o duduiţã: simpaticã, drãgãlaşã, subţiricã…mã înţelegeţi, avea cam de toate.
Avea însã cam atâta treabã cu biliardul cam cât avea în momentul ãla prietenul ei cu ea.
El, cu încã doi, erau prinşi rãu cu jocul! Mã rog, firesc de altfel, cã doar de-aia ajunseserã in clubul cu pricina, nu?
Ea cred cã ştia deja câte geamuri sunt în local, câte persoane sunt în medie la fiecare masã, cam la câte secunde se cere o nouã sticlã de bere…
Mã oprisem un pic din joc şi mã uitam la ea: era pur şi simplu de bibelou! Nu-i plãcea. Nu-şi afla rostul acolo. Nici mãcar nu încerca sã-l urmareascã pe el. Sper cã mãcar avea nişte gânduri ale ei, cât sã nu se plictiseascã rãu de tot.
..şi uite-aşa iaca gândul prin capul meu precum târnãcopul : intrã pe o ureche, iese pe alta şi rãmâne şi-n cap.
Multe duduiţe pur şi simplu atârnã pe lângã un crai de curte de vilã nouã(sau curte cu gardu’ vopsit, sau posesor de BMW/Merţan/Audi etc, dupã caz) ca orice alt obiect din inventarul respectivului: la fel ca un telefon, ca un tricou de firmã, ca ochelarii de soare…şi-o EA.
E oare corect sã spui cã ţi-e milã de obiecte?
În seara aceea am bãut un pic prea mult ca sã stau sã fac psihanalizã peste pornirile şi gândurile acestor duduiţe…
Dacã vreţi, continuaţi voi…
mihaipetru 