Bag eu de seamă că multă lume a crezut că omenirea va dispărea în 2012! Nu de alta, da’ imediat cum au văzut că totuşi Pământul e tot la locul lui şi îşi vede în continuare de ale sale, mulţi(chiar mulţi!) au înţeles că nu au scăpare şi au început să se căsătorească. Nu-mi spuneţi că e coincidenţă, că eu nu cred! Asta în 2013. În mod firesc, în 2014 au început botezurile. Şi au apărut şi alte nunţi.
Şi, iaca-aşa, printre multe nunţi şi botezuri, mi-am adus aminte cum a fost când s-a însurat Fratellino meu. Şi ţin bine minte, că mi-am notat! 😀
A fost aşa:
(15 septembrie 2009)
Acu’ vreo ceva ani, în toiul iernii(2007), Fratellino ne-a adunat într-un restaurant pe cei câţiva rătăcitori strânşi de spiritul pomului de iarnă pe lângă pragurile părinteşti şi ne-a anunţat LOGODNA!
L-am plâns cum se cuvine, dar asta e! Aşa ne ducem toţi: unul câte unul!
Acu’, ce să facem! Am cinstit evenimentul! Apoi hai şi-acasă, să le dăm vestea şi alor noştri!
Mama – ca orice mamă, a început să plângă! Între două sughiţuri a reuşit să-şi aducă aminte de tata: „TU NU ZICI NIMIC???”
Io i-am zis lui Fratellino să îi ia încet, că tata are probleme cu inima, da’ el nuuuu! Le-a zis-o direct, de parcă făcuseră bieţii părinţi cel puţin 10 ani de yoga!
Aşa că tata, ce să mai zică? Bietul , cred ca începuse să numere în gand… acu’ nu ştiu dacă număra oi, să vadă dacă îi ies toate, oamenii de urmau să fie invitaţi la iminenta nuntă, ori banii care trebuiau strânşi de prin seifurile băncilor…
Dar, ca în orice poveste care se respectă, au apărut piedicile în calea iubareţilor… cu gândul la casă, au luat un petec de pamânt… care a fost luat cu credit… care credit le-a stricat planurile de nuntă… şi uite-aşa trecură doi ani liniştiţi pentru mine şi bodogănitori pentru ai mei.
Totul până acu’ două luni, când Fratellino, cu tactul lui obişnuit, mi-a zis-o scurt: „Băi, asta e! Vezi că o sa fii unchi!”
No! Vestea asta m-a bucurat! Păi cum nu?
Şi strânge gaşca, şi dă-i veselie!
Ei erau un pic cam abătuţi… Fratellino cred că deja se vedea alergând după căpşuni în apropiatul decembre’ iar Pitica lui cred că se vedea pohtind căpşuni veghind somnul de stejar al lui Fratellino!
A urmat iar vestirea părinţilor (de data asta i-au luat separat -fiecare p-ai lui, care cum ştiau să-i ia mai cu binişorul-), mama iar a început să plângă iar tata să numere în gând!
A doua zi ne-am întâlnit familiile frumos pe teren neutru (nu-i frumos să murdăreşti pereţii de sânge! ) pe un vaporaş-restaurant şi am început tratativele. Planurile viitorilor părinţi şi cele ale mămicilor coincideau până în cele mai mici amănunte. Da’ fiecare cu alte amănunte!
Cred că au avut şi taţii ceva păreri, dar experienţa i-a îndemnat să-şi vadă de bere şi de obleţii prăjiţi, la câte o snoavă.
Am numărat de cel puţin 10 ori expresia „Facem cum vreţi voi, dar Eu cred că-i mai bine…”
Şi uite-aşa, din înţelegere în concordie deplină, au reuşit să cadă la înţelegere că trebuie să scoată actele, că e mai bine ca „evenimentul” să aibă loc acasă, în urbea noastră natală, că e mai ieftin, că va fi ceva „subţire” (lista „subţire” a adunat până acu’ vreo 60 de nume). Ca mai apoi, după ce primul nepoţel al familionului (sau nepoţică, nu se ştie încă –n.a; acum se ştie, că are deja 4 ani – e băiat! -) va fi făcut ochi spre soare şi va fi primit un nume după datină, să se faca şi NUNTA ADEVARATĂ…
E!
Aici e o chestie de mă râcâie de când au început să zbârnie telefoanele ca să fie vestite rubedeniile despre „EVENIMENT”. Nimeni nu-i spunea „nuntă”!
Măi, de ce? Că, din punctul meu de vedere, asta e! Sunt ei, suntem şi noi acolo, se leagă numele (că viaţa li s-a legat de multişor de-acu’) şi se cheamă că sunt familie! Nu asta înseamnă căsătoria?
„Noooo, domle’, că nu înţelegi! Acu’ ei DOAR scot actele! „
Cum, mă, DOAR scot actele! Asta e! Ăsta e momentul!
A! Că nu pot să aibă lângă ei pe toţi cei pe care şi-ar fi dorit să-i aibă în aceste momente, asta e altă treabă! Parcă numai lor le pare rău?
A! Că Pitica voia să se vadă în rochie albă? O să se vadă, că n-au renunţat la gândul ăsta! Şi o să fie masă mare, cu chefuială până în zorii celei de-a treia zi, cum mai ştim şi noi de pe la ăi bătrâni.
Că vor să fie uniţi şi în fata lui ‘mnezeu? Or s-o facă şi p-asta, că amândoi cred „c-aşa e bine” – fiecare cu-ale lui- .
De ce să conteze mai mult momentul ăla spiritual până la cutia milei, desfăşurat în smerenie şi pioşenie şi terminat cu uzuala binecuvântare „şi mulţumim mirilor pentru (după caz aici mai apare „generoasa” ) donaţie (neimpozitabilă, n.a.) pe care au făcut-o bisericii (săracu’ naşu’, numa portofelul lui o să ştie!)” decât momentul în care în faţa aceleiaşi adunări vesele amândoi, spun „DA”?
De ce acest „DA” contează mai puţin? E DA-ul care ar trebui să fie cel mai sincer. E DA-ul de la care nu mai sunt EL şi EA, ci sunt o familie!
===
N-aveţi decât să mă bodoganiţi cât vreţi!
Eu mă duc la NUNTĂ!
mihaipetru 