Diham (2005)

Am cateva jurnale de prin vremurile cand inca halaudeam potecile tzarisoarei asteia, obicei care, spre rusinea mea, trebuie sa recunosc spasit ca l-am cam pierdut…
Amintirile inca au ramas  asa ca iacatele si pentru cei carora le place literatura de calatorie 

Nici nu mai stiu cine a venit cu ideea… . Cert e ca am cautat o cazare ieftina pe net si, dupa o selectie destul de random, am facut rezervare la cabana Diham. Urma sa ne intalnim 11 prieteni, din Braila, Ploiesti, Bucuresti, Buzau, Calarasi… Nici unul nu mai urcase spre-ncolo, vremea de iarma oferea si ea pentru multi un fior de „prima data” si iata-ne pe drum… Cu trenul personal, ca sa mai dam putina culoare acestei mici aventuri. Am deliberat noi ce am deliberat (cei ce venisem din Bucuresti, care am ajuns primii) si am hotarat sa coboram in Busteni. Evident, din doua variante posibile, am reusit sa o ghicim pe cea mai rea (urcusul mai scurt era prin Predeal). Ce-i drept, a inceput frumos. Cu o pauza de cam o ora la un bufet din apropierea garii, ca sa prindem puteri si ca sa mai intregim gasca. Am intrebat frumos de Diham si am fost ghidati la fel de frumos spre-ncolo…

Dupa vreo ora si-un pic, iata-ne ajunsi. Sau cel putin asa credeam noi. In cinci minute am aflat ca nu credeam bine. Eram la Gura Diham. „-Pai, si spre cabana? – Uite, p-acolo, prin dreapta”. Daca pana aici fusese cu cant si veselie, atunci cand am vazut versantul ne cam razbise tacerea… Ne-am uitat unii la altii, ne-am mai uitat o data la munte, ne-am uitat la adidasii din picioare si apoi la zapada care se vedea printre copaci, am oftat, ne-a bufnit rasul (ca sa nu plangem), am tras aer in piept si am purces la drum. Vreo 200 de metri. Dupa care cautam aerul! Stiam sigur ca toti posedam glezne, genunchi, plamani, inima si alte de-astea trebuincioase si absolut necesare, dar nici unul nu prea mai simtea nimic. Cam acolo a fost punctul de cotitura. Ne-am intrebat foarte serios daca nu era mai bine sa ne intoarcem. Dupa un vot scurt si democratic, prin majoritate simpla am hotarat ca „daca tot am ajuns pana aici…”. Si da-i si urca.

Drumul, marcat. Asta a fost de bine. Zapada incepea sa se topesca, paraiase mici fiind deja formate pe ici, pe colo (evident, pe sub zapada, aflam de ele doar cand piciorul trecea de pojghita de gheata). Asta nu a fost de bine (cam in jumatate de ora nu stiu daca mai era vreunul cu sosetele uscate). Ce ne facea sa mergem totusi inainte era peisajul. Nu prea vorbeam intre noi…pur si simplu ne opream din loc in loc si ne pierdeam ochii pentru cateva clipe intre copaci, prin crengi, pe vai, spre creste… Si iar urcam. Ce-i drept, doar prima parte a drumului a fost mai anevoioasa, dar drumul s-a milostivit apoi de noi si panta a inceput sa se domoleasca… In apropierea fostei cabane vanatoresti, am mai tinut un mic sfat. Unii (mai ales dintre fete) incepusera sa dea evidente semne de oboseala. Iar vot, iar majoritate simpla, si s-au format doua grupuri: unii mai voinici care au luat-o la pas alert, ca sa nu-si strice ritmul, cei mai molcomi urmau sa vina mai agale. Ok, zis si facut. Nu inainte de a manca cate o jumatate de portocala. Providentiala inspiratie a avut cel ce facuse cumparaturile! Vitamina C, naturala de la mama ei, a inceput sa alerge de colo-colo prin vene si ne-a mai dat un strop de avant. Si iata-ne ajunsi! Obrajii variau intre rosu ai alb, sinteam cum clocotim sub pulovere, picioarele erau fleasca, dar noi ne simteam de parca ajunsesem in varful Everest! Repede, cazarea (10 paturi, o singura camera, insa cu dus), dusul necesar, un ceai jos, la cantina si hai sa facem gratarul. Gazda (patroana sau administrator, nu stiu exact) ne-a indicat un locsor, ne-a dat lemne si gratar si am trecut la treaba… ma rog, intai am lasat fetele sa se joace cu toporul (stiu ca nu e recondat sa pui alaturi doua elemente periculoase si imprevizibile) si dupa ce am constientizat ca in ritmul lor ne prindea seara fara lemne taiate am preluat stafeta. Gratarul de porcusor a fost excelent, atmosfera la superlativ, buna dispozitie era la ea acasa si unde mai pui ca a tinut si vremea cu noi. Noaptea au venit si soldatei de la unitatea de vanatori de munte din apropiere si dupa ce am trimis fetele la culcare, am dat-o pe cantece catanesti (mai stiam si noi cate ceva, cat sa nu ne facem de ras).

Dimineata, dupa dus am urmat cu sfintenie programul de revelatie in fata crestelor ce ne inconjurau. Dupa ce ne-am incarcat ochii si sufletul, am pus iar de un gratarel. La cat hohot de ras era acolo, a inceput si soarele sa se uite mai atent la noi. Si uite-asa, in jurul orei doisprezece puloverele disparusera din dotare, la fel si adidasii, tricourile (am renuntat la tot ce-am putut cat sa ramanem decenti) si pana la o bataie cu zapada in picioarele goale nu a fost decat un pas pe care nu ne-am sfiit sa-l facem. Ne-am zvantat un pic (asa am facut prima plaja din acel an la 1300 de metri altitudine ) si apoi cu greu ne-am rupt de pe pajiste, ne-am pregatit bagajele, am oftat si am luat-o iar la pas. Spre Predeal, de data asta. Am mai fi ramas, dar a doua zi era iar luni si cam toti trebuia sa fim pe baricade. Nu am mai fost de atunci la cabana, desi toti am promis ca vom reveni (macar sa recuperam puloverul pe care il uitase unul din noi). Mult timp insa dupa aceasta expeditie, cand ne intalneam pe strada cei ce ne incumetasem sa uitam pentru doua zile de zeama cosmopolita a oraselor, de problemele de la munca, se stres, smog si alte asemenea marturii de civilizatie, ne uitam unii in ochii altora, oftam un pic a dor si incepeam sa radem, sincer si destul de salbatic…

Ne uitam unii la altii, dar de fapt in fata ochilor fiecare revedea traseul, vedea crestele muntilor la ceasul diminetii si nu in ultimul rand bataia cu zapada urmata de cea mai frumosa plaja facuta vreodata… .

Din nou la Dunare!

A fost greu pana l-am urnit pe tata. Se da dus la peste cum ma dau eu dus la discoteca. Nu prea intelege el ce placere se poate gasi in statul pe malul baltii cu un bat in mana. A! cu un pahar de vin e cu totul altceva! Dar cum feciorul lui nu prea mai calca p-acasa decat din doi in doi, si fiindca damblaua ficiorului cu malul Dunarii e putin incurabila, nu prea a avut de ales. Vedeti voi, noi nu spunem „ne ducem la pescuit” ci „mergem la peste”. Un pescar adevarat e intotdeauna optimist. Daca altii doar se duc la pescuit, noi chiar vrem sa prindem peste. Nu mult, „cat se ne miroasa mana”…

Finul tatalui meu e posedat de aceeasi dambla ca si mine, asa ca echipa s-a format repede: o masina, trei bete, patru oameni(eu, tata, finul si fina) si in rest optimism cat cuprinde. Si multa credinta! „…’dea Domnul sa nu ploua!”…Nu sunt un tip religios, dar intre religie si credinta e o maaaare diferenta -imi place sa spun ca eu si Bunul Dumnezeu avem o relatie speciala: ne respectam, dar nu ne salutam- Cred ca in ziua aceea Se cam plictisea si nu stiu de ce cred ca s-a nimerit sa arunce un ochi spre linia aceea de apa: norii multi au trecut pe deasupra, dar cand sa zicem ca incep sa se scuture, se pornea de nu stiu unde un pui de vant, cat sa-i mute un pic mai incolo si sa ne faca iar cu mana soarele.Tata, la peste, ca mine la discoteca: nitel stingherit, departe de a fi in elementul lui, dar vesel si atent sa nu strice cheful celorlalti si sa se faca util. Nu are rost sa va plictisesc cu detalii de specialitate, pentru ca nu sunt un specialist! Pur si simplu savurez momentul: piciorele goale in pamantul jilav, izul apei imbatand narile insetate de aer, vantul ce ma gadila pe la urechi, soaptele micilor valuri ce se sparg la tarm, fosnet de plopi si salcii in spate. Malul, destul de intins, nu era populat decat de obleti si cativa carasei. Buni si obletii: distractie mare, nu te plictisesti de loc. Ca in trei-patru ore nu prinsesem decat vreo 11 bucati(cat de „bucati” pot fi obletii), e cu totul alta poveste.

Eu eram mai mult atent la tata: ii e greu sa spuna cat tine la noi, dar, Doamne, cat de superbe sunt gesturile lui prin care ne arata asta! Se invartea pe mal, mai cu focul, mai cu bagajele dar cu ochii pe mine: sa nu imi las hainele pe pamant(la 11 deja eram doar in slip), sa nu stau direct pe pamantul jilav, sa nu ma prinda raceala(nu stiu unde ciorilor a gasit o bucata de poliester expandat), sa nu am paharul gol cand ma prindea pofta de vin… E interesant cum te simti din nou copil cand esti cu ai tai, chiar daca esti ditai galiganul. Pe la 12 admiram prada: 11 obleti care cat ai zice „peste” erau fripti intr-o farfurie. Plus putina sunculitza, cateva copane, ceva branza si gata masa.

Dupa ospat mi-am adus aminte de zicala „purcelusul cat mic/dupa masa doarme-un pic” si m-am trantit direct in iarba rara de pe sub copaci pandind un pui de somn dulce. Cam mustacea tata sub mustata lui a la Tudor Gheorghe, dar stia ca asta e o placere la care nu renunt asa ca nu mi-a zis nimic. Iubesc sentimentul asta, cand adorm in iarba: oftez intai, adanc de parca asi scoate din mine tot ce s-a adunat rau in ultima vreme; ma foiesc apoi, sa ma ranjez mai bine intre micile damburi, sa gasesc locul unde corpul meu se simte mai bine primit. Si in linistea care se lasa, simt firele de iarba care se revolta de tulburarea pricinuita si, inaltandu-se pe langa mine parca vor sa ma lege de pamant.Finul nu ma lasa insa prea mult sa picotesc – a gasit el o solutie sa relanseze distractia: undeva la vreo trei metri de mal m-a rugat sa plantez un bat de care era legat un juvelnic, in care fusesera aruncate cateva bucatele de paine. Orgie si destrabal printre obleti: nu mai pridideam sa sondam sevrajul din spatele juvelnicului cu liniile unditelor noastre. La un moment dat m-am oprit, am inchis un ochi si, cu celalt mijit, m-am uitat spre soare: parea ca inca mai are de stat departe de nori asa ca m-am hotarat sa-mi astampar pohta care ma manase spre casa din coclaurile prafuite ale pseudo capitalei nostre europene: o baie in DUNARE !!!

Fiecare cu damblaua lui cand intra in apa: eu am micul meu ritual. Intru incet, treptat: intai intru cu labele picioarelor si stau un pic sa ma bata peste glezne. Inaintez pana apa trece de genunchi si incepe sa urce pe pulpe, starnind un fior ca intr-un preludiu… Imi inmoi bratele in apa si arunc cativa stropi pe piept. Ma asez apoi in contra curentului si ma avant in apa cu un soi de tipuritura(cum zicea Nichita, ceva „care incepe cu un chiot, si se termina cu o besteleala): chiotul pleaca odata cu mine si se inneaca in primul val care, spargandu-se de piept,se aduna nod pe ceafa. Besteleala izbucneste aproape imediat, in ciuda soarelui care pana atunci prinsese pe pielea mea nuante de rosu aprins. Si apoi ma las prada nebunelii: dau din brate pana obosesc, de parca asi fi un evadat dintr-o ocna feudala care se-indreapta spre tarmul unde il astepta libertatea.Din pacate sedentarismul zilelor isi spun cuvantul si iata-ma obosind redepe. Ma mai balacesc un pic, ma mai las in pluta pe apa razand de gadilatura apei prin urechi…Ies, nu fara parere de rau, dar pentru ca trebuie sa ma zvand. La spartul targului apare si fratele meu cu mama. Nu stiu cum de data asta l-a rabdat inima sa nu faca si el o baie(e un innotator mult mai bun decat mine – in „tineretile” lui a trecut de mai multe ori Dunarea inot, lucru cu care eu nu ma pot lauda).

Am mai stat la un pahar de vorba, am intins din nou gratarul pe care am aruncat obletii prinsi in tura a doua -mult mai multi de data asta- si , ca de fiecare data cand te simti bine, a venit prea repede si ora placarii. Ne-am imbarcat in masina fratelui meu si ne-am amagit spre casa.

Dunarea s-a ascuns repede dupa plopi si salcii…

Nici ei nu-i plac despartirile.

=====================================- ==========================
Undeva, pe sus, Dumnezeu zambeste.

– Esti vesel astazi, Doamne!

– Am fost la peste, Petre!

 

 

Vorbe vechi

Nea’ Marin avea el o vorba : „al batran al lu’ al batran, cand il intrebai io de viata, zicea ‘ba, nepoate, fusa, fusa..si se dusa’ ”
uite-asa, din generatie in generatie se-adunara vorbe…
ai mi le mai zic…si mi-am dat seama ca mi le zic de ceva vreme. Sunt vorbe faine, cu talc..si iubesc modul in care ele devin intr-un fel aparte rotunde inainte de a iesi de pe buzele lor.
Stateam la o vorba cu mama sambata noapte, inainte sa ne prinda somnul (au venit peste week-end la mine, in hogeag) si se luase oarecum de mine sa nu mai prapadesc banii, sa incep sa-mi fac si eu „viata mea”. Iritat un pic, am inasprit vocea si i-am spus ca asta e un subiect pe care nu vreau sa-l discut: cat pot, am sa-i ajut. Dar restul banilor am sa-i prapadesc asa cum simt prin prisma evenimentelor prin care am trecut, prin prisma celor ce mi se intampla acum si a planurilor pe care le urzesc pentru vremea ce va sa vie.
Mama – tot mama…a incercat sa-si imbune puiul suparat …si a incercat sa ma domoleasca, sa imi spuna sa nu mai fiu suparat, ca lumea vorbeste…dar pana la urma eu stiu mai bine…dar sa nu ma supar..ca fiecare e in felul lui „…si, pana la urma, nici copacii nu-s toti drepti”  
Tata le are si el pe-ale lui: o vorba de la mama sa, pe care o spun cu voce tare oridecate ori se-aduna treaba multa. No, si inainte de a ma apuca de treaba, o sa ma auzi bombanind: „lasa, ma, ca ochii sperie…da’ mainile bucura” …si-ncep sa dau din maini si se termina si treaba la un moment dat . 
Si vorba de la bunicul: multi ma judeca pentru ca beau. Atat ca nu-mi spun alcoolic pe fatza. Da, beau aproape in fiecare seara. Da’ sa nu va inchipuiti ca sting sticla dupa sticla si ca tremur daca nu am un pahar aproape. Dar pur si simplu am observat ca prietenii se aduna bucurosi la un pahar de vorba..si veselia e mai mare, si snoavele mai savuroase, si povestirile mai parfumate si se mai uita ciorilor si necazurile de peste zi. Atat. Nu ne adunam sa bem pana picam sub masa. Ci ne adunam sa stam de vorba. Pentru ca „bautura trebuie sa fie pretextul, si nu scopul…” 
Hai, cine se baga la un pahar de vin?
Musai vin…ca in vin e adevarul…in apa doar microbii 

(23.11.2009)