Desi eram “T.R.”-isti (militari in termen redus), eram deosebiti ca toane si caracter, de numa-numa! Nu gaseai, asa cum poate te-ai fi asteptat, acea aliniere de conduita pe care ar fi trebuit sa o ceara apartenenta la un anumit nivel intelectual. Nebuni, neconformisti, sfiosi, teribilisti, nesimtiti, temperati, impulsivi, toti claie peste gramada.
Dintre acestia, mi-am adus aminte de curand de B., un om in toata firea, de altfel, cuminte si la locul lui, cu acea amprenta a firivitatii pe care am vazut-o impusa de regizori de film neadaptatilor idealisti intr-o lume a brutelor: desi nu chiar plapand, lasa impresia ca avea sa se destrame daca il pocneai mai tare cu palma peste spate, cu hainele mereu curate dar atarnand pe el ca pe gard, cu mainile mai mereu ascunse in manecile largi ale vestonului militar. Si, bineinteles, cu ochelari.
De asemenea, bineinteles ca avea o anume stangacie in tot ceea ce insemna militarie, desi isi indeplinea sarcinile constiincios si fara cartnire. Ba inca si pe deasupra, caci ofiterii au profitat de experienta lui in ziaristica (in civilie e redactor al unei anume publicatii nationale) si ii macinau noptile cu anumite rugaminti legate de revista unitatii. In acelasi timp insa, la exercitiul pregatitor de aruncare a grenadei, am fost toti de acord ca daca grenada lui ar fi fost reala, jumatate din pluton ar fi murit in santul ala..
Avea insa o putere interioara care il ridica dintre noi ca pe un sfant, prin naivitatea simpla a fundatiei acelei puteri. Pentru el, lucrurile trebuiau facute, si-atat. Si, intotdeauna, odata o intamplare ispravita, oricat de dureroasa, istovitoare sau umilitoare ar fi fost, il vedeai impingandu-si reflex ochelarii spre radacina nasului, concluzionand simplu, fara nici un icnet, fara nici un oftat, fara obida: “A fost si asta o experienta interesanta!”
==
Nu cu mult timp in urma, mi s-a intamplat sa mi se aprinda iar calcaiele. Pentru mine avea un farmec aparte, exotic, fara sa fie vreun fotomodel, vreo “Barbie” mondena si stralucitoare. Avea ea stralucirea ei, clar pentru mine, dar venea din alta parte. Stia cum sa vina spre mine, fara sa fie sufocanta, prin gesturi si fapte simple, care mi-au stranit nostalgia si dorinta gandurilor de doi.
N-a fost sa fie, insa. Intors dintr-o drumetie, ne-am intalnit si mi-a spus, cu acea sinceritate care nu avea cum ciorilor sa nu doara, ca desi sunt ok (stim, stim ! 🙂 ) desi s-a gandit si la mine cat am fost plecat, in gandurile ei rezista inca ultimul ei iubit.
No! Ce ‘mnezeu era sa fac? Am mai incercat o pledoarie despre incapatanarea fostelor iubiri de a ne bantui (deh, aici am si eu ceva experienta), ca amintirile astea nu au cum “sa treaca”, ca doar de-aia se cheama ca sunt ale noastre, dar ca, in acelasi timp, nu prea ar trebui sa le lasam sa intervina in prezent. Ca de aceea se cheama “amintiri.”.
Ei, pledoaria nu a avut succes.
Si, uite-asa, stand intr-una din zilele acestea din urma cuminte in pat, istovind nervii vecinilor cu muzichia din boxe, gandindu-ma la aceasta scurta povestioara de dragoste (unilaterala), m-am trezit scarpinandu-ma in cap olteneste si bombanind doar pentru mine, precum B., fostul meu coleg de arme:
“- A fost si asta o experienta interesanta!”
-, am aranjat cat de cat „tabara” (doua corturi si-o vatra de foc 
) si m-am tras pe langa apa. Spre deosebire de peste. Care nu prea a tras in ziua ceea spre noi (aveam sa ne scoatem parleala a doua zi). Nush’ cum, dar pana nu s-a lasat soarele nu a mers vinul neam! Merita sa ne vedeti, in scaune pescaresti, in pantaloni scurti si la chieptu’ gol, oarecum prafuiti (nu prea era iarba sub copaci) dar sorbind alene feteasca neagra din pahare de sticla, cu picior! 
-unul din expeditionari e agent de vanzari pe alcoolice si avea in masina un bax de pahare, de dat cadou pe la buticari 
mihaipetru 