Iubiri de metrou (II)

Iar intrasem in transa: eram atent doar la masini…sunt pur si simplu zile in care gandurile nu vor sa stea la locul lor. Si nu stau ale naibii nici in ordine: sar de colo-colo, cu tot soiul de idei, de amintiri, de planuri..Sunt haotic in momentele astea…Par oarecum baut. Cand ma trezesc, ceilalti se uita ciudat la mine. Stiu ca nu vorbesc de unul singur…dar e posibil sa oftez, sa murmur cate ceva…
Intr-una din zilele astea stateam atarnat destul de cuminte de bara, in metrou…si, intre doua ganduri, oftez..si..pauza…arunc ochii in jur, constient ca iar bramburisem de-aiurea, prin alte lumi, cautand in ochii celorlalti marturii ale ratacirilor mele.
Privirea mi s-a innecat brusc in luciul apelor a doi ochi crapui ce ma priveau amuzati.
Am deschis gura, vrand parca sa spun ceva, blocat de penibilul situatiei: EA era prea departe..ar fi fost ciudat sa-i spun ceva…si ce sa-i spun? Voiam sa ma scuz, prins aupra faptului..
Cu ochii bufnind deja de-a binelea de ras, incepuse sa-si miste si ea buzele: mi-a luat cateva secunde sa imi dau seama ca ma imita. Atunci mi-am lungit si eu obrazii in zambet.
Am lasat capul in jos, cersind o pauza de gandire. Cand am ridicat ochii din nou, isi plecase si ea fruntea…Ma rog, asa am crezut: am vazut mijindu-i un zambet de sub bretonul taciune care-i incadra arcadele. Carevasazica, jocul continua: ma pandea, vicleana!
Pana sa pun cap la cap o capcana, a trebuit sa cobor..mi-am dat seama in ultimul moment, cand luminitele de semnalizare deja palpaiau. Am facut repede cativa pasi pe peron, apoi, m-am intors, traznit: de ce coborasem? M-am intors, cautand-o… se uita si ea, la zapacitul de mine..a intuit gestul a nehotarare pe care il schita mana mea ridicata.. a ridicat si ea din umeri, inclinand capul pe unul din ei. „ce sa-ti fac?”
Metroul deja se pusese in miscare
Mi-am continuat drumul inciudat. „esti varza!”
……….
Peste cateva zile am regasit-o! nu puteam sa spun ca nu sunt norocos! Nu ma zarise..poate nici nu ma mai stia..i-am cautat ochii ..si apelor lor s-au luminat cand m-a intalnit. O luasem eu prin surprindere de data asta. A tradat-o gestul de a-si aranja parul dupa ureche. I-am imitat gestul: jocul reincepuse!
Cu o statie inainte de destinatia mea, a coborat. Stiam ca data trecuta ramasese in tren…De data asta eram hotarat sa cobor la statia ei. Statia neasteptata m-a dat peste cap. EA facuse cativa pasi pe peron, sa scape de micul suvoi uman si se oprise. Pana sa ma dezmeticesc, usile se inchisesera. Ma asteptase. Iar a zambit, un pic mai trist, ridicand usor din umeri si inclinand capul spre unul din ei.. „ai fost prea departe ”
–––
Am cautat-o in zilele ce au urmat..ma plimbat prin tren, atat cat se putea la orele diminetii. Coboram la fiecare statie si asteptam urmatorul metrou.
Intr-una din zile m-am urcat aproape in fata ei.
Ne uitam, eu nevenindu-mi sa cred, ea oarecum surprinsa. Si-a adunat un pic sprancenele spre radacina gandurilor, de parca se pregatea sa spuna ceva ce avea sa doara. N-am vrut sa aud o dojana…am incercat sa destind umbra ce se lasase peste ochii ei caprui, incruntandu-ma si eu..
A izbucnit in ras!
Am ras si eu..dar foarte putin..ea se intristase, lasand privirea in jos, strangandu-si bratul stang cu cealalta mana. Pana ca intre noi sa incolteasca vreun cuvant am ajuns in urmatoarea statie..
M-a privit repede, s-a intors brusc..tragand spre iesire o geanta mare de voiaj…A iesit, a facut din nou cativa pasi pe peron…si iar s-a oprit.
Intelesesem tristetea ei.
Intr-o incercare de dezmeticeala, am incercat sa strabat prin usile ce se inchideau.
De pe peron, capul ei clatina intr-un zambet dulce-amarui… „prea tarziu”..

Iubiri de metrou (I)

Mã distram iarãşi catalogând…tipuri…stereotipuri…galerie de feţe…atitutini…acrituri…zâmbete uitate pe haine de la desparţirea de celãlalt de acum nici o  jumãtate de orã…
Nu m-am gândit niciodatã în ce tipar m-aş încadra eu…am şi eu ciudãţeniile mele, dar sigur sunt încã atâţia ca mine..
Mulţi se sperie când îmi întâlnesc ochii…sunt surprinşi când întâlnesc pe cineva mai puţin robotizat…îi privesc din plin, le vânez reacţiile…încerc sã ţin atârnat un zâmbet în colţul mustaţii.

În tren, iarãşi mãşti….iar automatisme…şi ale mele printre ele.
Caut “altceva”-ul…
Nu apare întotdeauna.
Azi e.
O EA.
Într-un grup.
Trei fete şi doi baieţi.
EA strãluceşte…
Nu e foarte mare de înãlţime, e chiar micuţã…e lume, nu îi vãd decât faţa şi umerii…şi pãrul blond-alun, spre şaten, cârlionţat, tãiat la nivelul umerilor.
Privirea s-a oprit direct pe ea şi am zâmbit…nu aveam cum sã nu zâmbesc…radia bucurie!
Unul din baieţi, mai înalt, stãtea uşor aplecat spre ea, din lateral..”prietenul ei” -m-am gândit-
Povesteau ceva…prindeam frânturi pe care nu m-am strãduit sã le urmaresc. Nu mã sãturam sã-i beau fericirea, optimismul, bucuria…radia a proaspãt, a viaţa abia pârguita…
Şi de ce sã nu fi fost aşa?
Era probabil lângã cel care-i împãrtãşea nebuniile, exuberanţele, gândul de mâine…
Era printre prieteni.
N-aveam timp nici sã o invidiez..mã bucuram de bucuria ei..
Ceilalţi parcã abia puteau sã-i facã faţa…discuţia se muta de la unul la altul, dar orice impas, orice pauzã era natural şi instantaneu spulberatã de gândurile ce înmugureau printre cârlionţii blond-alun…
La un nod de staţii, ceilalţi au coborât …un mic şoc…nu mã aşteptam-
Nici unul din bãieţi nu a sãrutat-o..M-am uitat curios dupã cel pe care îl crezusem -îl intuisem- ca fiind prietenul ei…ţinea de mânã una din celelalte fete.
EA, conducându-i, se apropiase de mine…venise în faţa mea, îi simţeam mirosul pielii…proaspãt, ca dimineaţa vârfului de munte…
Am închis ochii şi o recream din mirosul ei..
Din fiecare hop al metroului îi vedeam atomii jucându-se în distanţa de douã lungimi de gãnd dintre noi.
Apoi a fost ceva …
O curbã mai bruscã…şi pânã sã-şi desluşeascã dezechilibrul, palma mea stângã o sprijinea din spate, undeva în patul omoplatului, cu vârful degetelor odihnindu-se pe culmea domoalã a umãrului ei.
A întors capul -nu speriatã, nici intrigatã- ci simplu, cu un zâmbet ce aştepta sã grãiascã pentru ochii ce mã cãutau curioşi.
Nu ştiu ce o fi gãsit în ochii mei.
Poate aceeaşi curiozitate.
A rãmas câteva clipe aşa.
… nu m-am simţit stingherit.
Am înclinat uşor din cap, zâmbind.
Mi-a întors salutul, stârnind şi mai straşnic primãvara salcâmilor mei.
A întors capul, privind spre înainte…dar nu s-a mişcat.
Eu nu mi-am retras mâna.
A coborât înaintea mea. M-a mai privit o datã, apãsându-mi vârfurile degetelor cu degetele ei.
A zâmbit din nou şi a ieşit încet, fãrã sã se fi întors vreo clipã cu totul spre mine, lãsând mâna mea sã se scurgã…

Imediat dupã ce s-au închis uşile  s-a oprit, s-a întors, mi-a gãsit privirea…şi mi-a condus plecarea cu un zâmbet ce grãia parcã pentru ochii unui cer de primãvarã…

Un colibri cu aripile frante

Auzea zumzetul din jur…simtea gustul dulceag amarui al polenului ce-l inunda de-aproape.Inclina capul spre sus si parca era mirat ca inca e ziua. Dormise? Poate abia se trezise, caci parca se simtea obosit…
si totusi albinele si mustele nu se avanta inainte sa se zbiceasca bine roua.
Si totusi insemna cumva ca dormise.
In miezul zilei?
In miezul zilei. Toate au un inceput.
ar fi trebuit sa vrea sa se miste..stia ca atunci cand simte polenul trebuie sa zboare.
sa-l invaluie.
sa-l ameteasca
sa se desfete cu el pana floarea va ramane doar cu frumusetea cupei…o cupa imparateasca din aur fin si pietre pretioase…din care mesenii storsesera insa si ultima picatura de vin.
Stia ce ar fi trebuit sa faca..stia ce avea sa urmeze…si totusi ramasese acolo…
era satul?
Nu.
Parfumul dulce amarui al polenului il invada de peste tot. Stia ca ii e foame. Il durea in piept de foame.
Si totusi ceva ii spunea ca nu trebuie sa zboare.
Il enerva ca nu intelegea asta.
Cumva, pentru cateva clipe se facu liniste.
Si apoi viata intregii acelei dupa amieze izbucni din nou, parca mai puternic.
Frantura clipei aceleia, de dupa tacere si in crescandul uruit al verii nu-i mai lasa timp sa se gandeasca: zvacni spre norul parfumului dulce amarui.
Si-atat.
simti doar prabusirea.
…
era un colibri cu aripile frante.
Nu a avut cum sa constientizeze asta
ultimul lucru pe care l-a simtit a fost acela ca trebuia sa zboare